A fost (îmi este greu să scriu despre el la timpul trecut, dar am consolarea că în ultimii 20 şi ceva de ani am scris şi la timpul prezent, poate chiar mai mult decât alţii care erau îndriduiţi să o facă prin natura fişei postului).
A fost unul dintre marii antrenori postbelici ai naţionalei şi unul dintre foarte puţinii care au ştiut cum să cârmească o corabie cu pânze într-o vreme când navele deja se bazau pe forţa aburului. A ştiut tot timpul unde suntem, cum suntem şi cât putem. Şi, la ceea ce a ştiut el, a adăugat o învăţătură braziliană (ţară în care şi-a dus de vreo două-trei ori băieţii să înveţe şi mai mult, direct de la cei mai buni practicieni): „De multe ori o echipă mare (Brazilia – n.a.) este ca o plapumă; îţi acoperi capul, rămân picioarele descoperite; îţi acoperi picioarele, îţi rămâne capul descoperit”. Şi din această învăţătură s-a născut „temporizarea”, care şi astăzi ar fi binevenită pentru că suntem mult mai în urmă şi putem mult mai puţin decât pe vremea lui.
Inestetică aşa cum era, dar eficientă, „temporizarea” trebuia să ne scoată pentru prima oară în stradă pe 16 noiembrie 1969, când am obţinut viza pentru înaltele platouri mexicane. Dar pe atunci Piaţa Universităţii nu se putea ocupa, şi nici chiar multe motive nu existau. Dar acel 16 noiembrie a fost sărbătorit în fiecare casă de român, a fost un Crăciun în avans. „Temporizarea” trebuia să ne scoată din case şi pe 6 iunie 1970, când am fost mai buni decât Adamec, Kvašňák, Kuna, Dobiáš sau fraţii Veselý (nume uriaşe, care astăzi nu ar avea concurenţă pe post în orice naţională). După Guadalajara a devenit ţintă. Pentru că – au zis mai marii şi deloc pricepuţii de la partid – fotbalul socialist trebuie să se bazeze pe atac, nu pe apărare.
A mai fost şi povestea cu Dobrin şi Dan Coe. A rezistat şi a scăpat. Şi a mers înainte. Şi bine a făcut. Ceea ce nu s-a putut realiza pe 16 noiembrie 1969, pe 6 iunie 1970 şi nici pe 24 noiembrie 1971, când a luat din nou faţa celor cărora încă nu le venea să creadă că au păţit-o la Guadalajara, s-a realizat pe 29 aprilie 1972, când 15.000 de românii au defilat pe bulevardul Lenin (astăzi din nou Andrassy) din Budapesta, după un istoric 1-1 cu o Ungarie foarte bună şi din care cu măcar 20% din valoare s-ar mulţumi să fie acum băieţii lui Pall Darday.
Pentru prima oară fotbalul românesc, mai precis naţionala antrenată de el, a reuşit să treacă peste graniţă 19.000 (atâţia au fost în total) de români, dintre care cel puţin 90% nici nu visau vreodată că vor avea posibilitatea de a trece de Arad sau Oradea. A doua zi după meci, împreună (m-am numărat printre cei 19.000) cu câţiva mai curajoşi am reuşit să convingem ghidul (cu grade) care superviza cele 4 autocare ale judeţului Hunedoara să mergem pe insula Margareta la Grand Hotel, unde erau cazaţi ai noştri. Am crezut că vom găsi o stare de euforie a celor care au provocat defilarea de pe „Lenin”. Surpriză. În afară de Domide, care în Mercedesul ambasadei asculta la radio un alt sfert de finală al europenelor din 1972, toţi ceilalţi erau la o masă uriaşă, cu un pahar de vin roşu în faţă şi deja discutau despre returul de pe „23 August”.
Mi-l amintesc pe el, stătea faţă în faţă cu Dinu şi amândoi împărţeau celorlalţi o grămadă de hârtii cu scheme de joc. La prima vedere mulţi dintre noi au fost decepţionaţi. Se aşteptau la o fiesta şi au dat peste o şedinţă tehnică ad-hoc. Atunci am înţeles ce înseamnă cu adevărat profesionalismul şi profesionismul. Venirea noastră a întrerupt „şedinţa” şi am asistat la prima mare conferinţă de presă avant la lettre. Evident, nu era niciun ziarist printre noi, dar cel puţin 50 de suporteri au pus zeci de întrebări. Şi au primit şi răspunsuri. La toate. De la el şi de la băieţi. Astăzi nu ştiu dacă s-ar mai putea. Au fost două ore petrecute în faţa şi în holul mare la Grand Hotel, care pe foarte mulţi dintre noi i-a marcat.
Pe 14 mai, la Bucureşti n-am reuşit să batem Ungaria, dar trei zile mai târziu, peste 5.000 de românii au văzut cu ochii loc cum arată o capitală de ţară socialistă nealiniată (dar nici Budapesta de acum 40 de ani nu arăta aproape deloc comunistă, din contră), la Belgrad jucându-se al treilea meci, decis de grecul de tristă amintire Hristos Mihas, care la scorul de 1-1 nu ne-a acordat un penalty vizibil şi de pe Marte.
În noiembrie 1972, partidul a învins. Nu i s-a iertat „Belgradul”, egalul din Finlanda (de fapt a fost egalul lui „Rică” Răducanu, care pe final de meci a făcut paşi în careul mic) şi 2-0 de acasă Albania. Da, la vremea respectivă, un doar 2-0 acasă cu Albania (echipă de lumea a III-a, dar mult peste Feroe sau Luxembugul pe care ne chinuim acum să-i batem la limită) echivala cu un eşec. Dar el a mers înainte. A făcut din Sportul Studenţesc echipă de „top 4”, ducând-o în Europa, unde a eliminat Olimpiakos-ul din Pireu, după care a făcut acelaşi lucru şi cu Politehnica Timişoara, căreia i-a obţinut în premieră viză de Europa.
Vineri, la mijlocul zilei, la 43 de ani şi 3 zile după un răsunător 3-3 cu Zoff, Burgnich, Bedin, Mazzola, Boninsegna, Rosato, Causio, Prati, Anastasi, adică vicecampioana mondială en titre, sau dacă vreţi, acea echipă care a învins cu 4-3 RFG în cel mai spectaculos meci din istoria fotbalului mondial, a plecat. A plecat să-i antreneze din nou pe Stere Adamache, pe cei doi Dan (Anca şi Coe) şi Mihai (Ivăncescu şi Mocanu), pe „Coco” Deleanu, pe „Sandu” Neagu, pe „Gigi” Tătaru, pe „Mopsu” Dumitrache. Şi pe „Gicu” Dobrin, cu care se va împăca sigur. El a fost creatorul „echipei de pe Wembley”, el a fost arhitectul de la Guadalajara. El a fost Angelo Niculescu. (Lucian Gheorghiu, cotidianul.ro)
