DE PE MARGINE Am așteptat să se aștearnă un pic de vreme, să nu vorbesc la cald despre un om care a marcat comunitatea noastră prin prestațiile sale jurnalistice. Am plecat din țară a doua zi după nefericita întâmplare, astfel că nu am putut fi prezent nici la înmormântarea lui Tavi.
Nu știu cum se face, dar, indiferent unde am lucrat în presă, drumurile noastre s-au intersectat, deși nu aveam niciunul dintre noi vreun interes să ne întâlnim în mod special. Am fost, într-un fel, colegi de muncă la Opinia, Informația Zilei, Axa TV, Hora Locală, Emaramureș, ActualMM. Nu am fost apropiați. Ba, pentru o perioadă destul de îndelungată, relațiile dintre noi au înghețat după ce am scris o cronică literară despre primele două cărți pe care le-a publicat. Fac precizarea că și astăzi aș scrie la fel de dur despre respectivele volume, dar asta-i altceva.
Tavi a ales să-și pună capăt zilelor și a încercat să-și explice decizia printr-o scrisoare și un mesaj audio. A fost meticulos în regizarea propriei morții, așa cum proceda și atunci când își pregătea emisiunile de la televiziune. Scrisoarea de adio se întinde pe cinci pagini. Analizată cu atenție și înțelegere, constatăm că esența mesajului este cantonat în cele câteva rânduri de la început. În rest, nimic ieșit din comun. Doar acuze, vorbe, scuze, reproșuri și încercări de motivare a gestului fatal.
N-am mai putut! Chiar nu! Mă chinuiam de ani buni într-o cumplită suferință sufletească, într-o nedreaptă, ticăloasă singurătate. N-am mai putut! Mă rugam plângând, plângeam – rugându-mă, până ce am făcut rană la genunchi și n-am mai avut lacrimi. Mă împresurau – tsunami – din toate părțile răutatea, hâzenia, minciuna, ticăloșia, invidia. Slab de tot am fost. Extrem de sensibil. Cu o privire urâtă eram trântit la pământ. Și nu mă mai ridicam!, sunt cuvintele sfâșietoare ale unui om depresiv, care a pierdut bătălia cu viața.
Nu știu dacă Tavi se trata de depresie. Poate că era prea mândru să-și mărturisească boala în fața unui medic de specialitate. Sau, tot ce e posibil, nici nu știa. Peste tot spunea, de ani mulți, că are probleme cu inima, dar nu l-am auzit niciodată vorbind despre boala ce îl măcina continuu și care, iată, l-a doborât în cele din urmă. Cine știe dacă în timp nu va apărea poziția vreunui medic care s-a ocupat de acest caz, simplificând astfel lucrurile ce par a fi destul de încâlcite acum.
S-a vorbit mult despre acuzele pe care Octavian Butuza le aduce în scrisoare mai multor persoane publice și private. Ținta principală a fost Iustin Sigheteanul, episcop-vicar. Se știe că Butuza a fost un apropiat al preoțimii, ba mai mult, la o vârstă apreciabilă, a urmat și absolvit cursurile Seminarului Ortodox, imediat fiind cooptat ca profesor de religie la mai multe școli băimărene. Sigur că dorea să ajungă mai mult decât atât, dar pentru asta trebuia parcurs un drum întortocheat, pe care îl urmează oricare absolvent, indiferent de numele pe care-l poartă. Nu insist asupra subiectului, am văzut condoleanțele trimise și răspunsul dat acuzelor directe, concluzia trasă fiind că Episcopia a dat dovadă de foarte mult profesionalism în tratarea subiectului.
Lipsa unei locuințe proprii se regăsește printre motivele invocate în susținerea gestului sinucigaș, Tavi fiind nevoit să stea în chirie de mai multă vreme. Executivul primăriei este cel acuzat de indiferență, Tavi, băimărean get-beget, fiind convins că era îndreptățit să primească o locuință socială. A și identificat una, primarul Cătălin Cherecheș i-a promis-o, dar n-a mai avut timp datorită evenimentelor pe care le cunoaște toată lumea.
Tavi recunoaște că și-a depus cererea în urmă cu trei ani. Nu era rău dacă ar fi menționat și cam al câtelea era pe listă și, mai ales, dacă îndeplinea criteriile cerute sau numai pe cel legat de apartenența sa la marea familie a băimărenilor get-beget. Nu spun toate astea cu răutate, ci vreau doar să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă primarul ar fi încălcat legea și i-ar fi atribuit o locuință socială. Oare cum ar fi reacționat justițiarii din presă, dobocanii, rușii, dragoșii, roșiienii (că fălcoșii n-am dreptul să scriu) sau șomoiogii, deontologii care despică firul în opt atunci când e vorba de vreo faptă a primarului.
Fără îndoială că Tavi Butuza a lăsat în urma sa un gol imens, imposibil de acoperit în acest moment în media locală. Omul avea har și chemare pentru munca pe care o făcea. Era un rob împătimit, ahtiat și dăruit în totalitate televiziunii. Era normal să amintească în scrisoare cât de mult suferea că nu mai avea emisiuni, în vreme ce alții continuă să apară pe sticlă deși, în viziunea sa, toți îi sunt inferiori profesional. Nu știu dacă are dreptate, dar, în această situație, nu vreau să-l contrazic. Spun doar că în mass-media funcționează niște mecanisme ca și în alte domenii de activitate, care reglează piața și, în timp, așează valoarea acolo unde îi este locul. Dar pentru asta e nevoie de răbdare, ori Tavi n-a mai vrut să aștepte corecțiile respective.
Despre Butuza au circulat tot felul de povești în timpul vieții. E de aștepta ca folclorul local să adauge noi file în perioada următoare, mai ales că nu mai sunt opreliști în calea minciunilor, exagerărilor și născocirilor. Viața lui va fi întoarsă pe toate fețele și mereu se vor găsi indivizi care vor avea câte ceva de spus. Adică orice, că nu trebuie nimic probat.
P.S. Am fost martor la nașterea unei minciuni chiar în momentul în care cei de la Actualmm m-au anunțat de producerea tragediei. Eram în frizerie și cineva m-a întrebat câți ani avea. Am spus că era născut în 1957. Un scriitor local aflat în încăpere, după câteva momente a izbucnit: Domnule, pe când eram în anul întâi de facultate, Octavian Butuza era activist de partid la județeană, așa că să știi că e mai bătrân. Scriitorul respectiv are 76 de ani împliniți. Asta înseamnă că atunci când Tavi avea vreo doi-trei ani, scriitorul ce se luptă permanent cu securiștii, era deja student la Medicină…
Grigore Ciascai
