În ianuarie 2010, pe când juca la Oltchim, Gabriella Szucs s-a antrenat cu lotul B al României, deoarece majoritatea colegelor sale de echipă erau la naționale. Gabi și încă patru fete au rămas la Râmnicu Vâlcea, după ce ea nu a mai fost convocată la naționala Ungariei, pentru care a evoluat de 96 de ori.Imediat au apărut speculații legate de faptul că ar putea primi cetățenie română, așa că sigur va urma cooptarea ei în echipa națională. Destul de arogantă, așa cum îi șade bine oricărei unguroaice, Gabi spunea atunci că nu va evolua niciodată în echipa României pentru că în inima mea este doar naţionala Ungariei şi pot să mărturisesc că a fost o senzaţie foarte plăcută când am cântat imnul cu fanii lui Gyori la meciul de duminică. Se referea la meciul dintre Oltchim și Gyori, disputat în Liga Campionilor.

Să fac precizarea că în handbal un sportiv care a evoluat într-o reprezentativă de seniori, într-un meci amical sau oficial, poate juca pentru altă țară cu condiția ca între cele două partide să fi trecut minimum trei ani.

Gabi s-a născut la Oradea, dar a crescut la Debrecen, acolo unde a emigrat cu familia în 1989, pe când avea cinci ani. A trecut prin toate naționalele țării vecine, fiind vicecampioană mondială și europeană de junioare, medaliată cu bronz la europenele de tineret, bronz la europenele din 2004 și mondialele din 2005 la senioare. Apoi, selecționerii ungurii au uitat-o, mai ales că din 2008 joacă numai în România, la început la Oltchim, la Zalău și din 2013 la HCM Baia Mare.

Nu știu dacă s-a gândit careva dintre antrenorii lotului național că Gabi ar putea evolua pentru România, mai ales în faza de apărare, acolo unde mereu am fost deficitari. Și dacă n-a făcut-o nimeni, iată că Tomas Ryde a făcut pasul și i-a propus să joace în naționala pregătită de el. După numai cinci ani de la declarația pe care am reprodus-o mai sus, frumoasa unguroaică s-a schimbat total: ”A fost o onoare pentru mine să fiu convocată pentru echipa României. Cred că în viața unui sportiv tot ceea ce contează este să-şi reprezinte țara în competițiile internaționale”. Hopa! Se pare că cinci ani petrecuți printre români înseamnă enorm, ba chiar produc mutații interesante în mintea și sufletele unora.

România a cucerit medalia de bronz la recent încheiatul mondial, după ce a făcut patru meciuri memorabile în fazele superioare ale competiției, cu Brazilia, Danemarca, Norvegia și Polonia. Sigur că importantă rămâne medalia, dar dincolo de ea se găsesc o sumedenie de fapte, unele de poveste, care au contribuit la obținerea succesului final.

Nu cred că a existat vreun român iubitor de sport care să nu fi rămas impresionat de dăruirea și devotamentul cu care Gabi Szucz a evoluat în aceste meciuri. Imaginea în care fața ei s-a umplut de sânge după ce a primit o lovitură năprasnică din partea unei brazilience, nu va fi uitată multă vreme. După ce a rămas întinsă pe podeaua sălii și a primit îngrijiri medicale, Gabi a reintrat în teren pentru că echipa națională a României avea nevoie de ea!

Diagnosticul a fost fără echivoc – fractură de piramidă nazală -, medicii atrăgându-i atenția că este foarte periculos să evolueze în meciul următor, cel cu Danemarca. Dar Gabi nici n-a vrut să audă, a strâns din dinți ca să alunge (imaginar) durerea și a intrat în teren pentru că Sufletul şi inima mi-au spus să joc. Am simţit că echipa are nevoie de mine. Am vrut să-mi ajut echipa. Şi mă bucur mult că am putut.

Fata asta a dovedit că are un caracter extraordinar, că este o jucătoare profesionistă care dă totul pentru echipa în care joacă. Amintiți-vă clipele când se intona Imnul, dezinvoltura și naturalețea cu care cânta Deșteaptă-te, române!, ca și cum ar fi fost de nu știu câte ori în această postură.

Grozavă fată. Răspunsul ei la toate câte le-a făcut din postura de jucătoare în naționala țării în care s-a născut, a fost ca de manual: ”O fac cu mare drag pentru că aşa simt eu. Atmosfera în echipă e una senzaţională, fetele m-au primit cu braţele deschise şi eu trebuie să răsplătesc încrederea.”

Mulțumim, Gabi, ne-ai predat o lecție pe care sper să nu o uităm niciodată.

Grigore Ciascai