Acasăsinucidere maramuresCuvânt teologic. Despre pocăinţă. Duminica întoarcerii Fiului risipitor

Cuvânt teologic. Despre pocăinţă. Duminica întoarcerii Fiului risipitor

DISTRIBUIȚI

Frica de Dumnezeu, susţinută de con­şti­in­ţa unei vieţi pă­că­toa­se, duce, pe de o par­­te, la pocăinţă pentru pă­ca­te­­le trecute, pe de alta, la e­vi­ta­rea, prin înfrânare, a păcatelor vii­­toare. „Pocăinţa este al doi­lea har, spune Sfântul Isaac Si­rul, şi se naşte în inimă din cre­din­ţă şi fri­că… Ea este a doua re­naş­te­re.“ „Pocăinţa este reîn­no­irea Bo­­­tezului, zice Sfântul Ioan Scă­ra­­rul, este curăţirea con­şti­in­ţei.“

Lucrarea de purificare se re­a­­li­zează prin puterile ce emană din Taina Botezului şi din Tai­na Po­căinţei, aşa cum ilumi­na­rea es­te o actualizare a puteri­lor dă­ru­ite prin Taina Mirun­ge­rii, iar u­nirea cu Dumnezeu es­te un e­fect al Euharistiei. Ha­rul Bo­te­zu­lui e germenele o­mu­lui nou. Pe măsură ce creş­te, acesta face să slăbească ur­me­le vieţii celei vechi, absor­bind puterile ei şi fo­lo­sindu-le pen­tru sine. Botezul es­te moar­te a omului vechi în do­uă înţe­le­suri: întâi ca lovitură mor­tală ce i-o dă aceluia, pu­nând în­ce­pu­tul omului nou, al doi­lea, ca mor­tificare treptată a zvâr­coli­ri­lor aceluia, care mai du­rează o vreme.
Dar se întâm­plă ade­se­­ori că resturile de forţă ce au ră­mas în omul vechi do­bo­rât la pă­mânt se înviorează prin noi pă­cate. Atunci e necesară o no­­uă revărsare de har din par­tea lui Dumnezeu, pentru ca o­mul cel nou să reia cu mai multă vi­­goa­re acţiunea de slăbire a ur­me­­lor omului vechi. Mai bine zis, când puterile rămase de la o­mul vechi au crescut prea mult, când patimile au crescut în calea pu­terilor de la Botez a­şa încât a­cestea nu mai pot îna­in­ta, po­că­in­ţa vine să le în­lă­tu­re, ca să fa­că drum harului de la Botez.
Am zi­ce că pocăinţa lup­tă mai mult cu faţa spre trecut, iar Botezul, cu faţa spre vii­­tor. Ea înlătură gu­noiul (pă­ca­tului) adunat cu tim­pul în su­flet, ca să deschidă drum pro­păşirii omului nou-năs­cut la Bo­tez. Dacă harul Bo­te­zului re­fa­ce tendinţele spre bi­ne ale fi­rii noastre, harul po­că­in­ţei în­tă­reşte tendinţa firii de a re­gre­ta ceea ce a făcut rău.

În orice caz, puterile ce ne vin prin pocăinţă aduc o nouă in­ten­si­ficare lucrării puterilor ce se pre­lungesc din Taina Bo­te­zului.

Sfinţii Părinţi cunosc însă do­uă forme ale pocăinţei. Este po­­căinţa ca Taină şi pocăinţa ca lucrare permanentă în suflet. Dar puterea celei de a do­ua vine din cea dintâi. Marcu Ascetul, Ioan Scă­ra­rul, Isaac Sirul stăruie asupra a­­­ces­tei a doua forme a pocă­in­ţei.

Ideea unei pocăinţe per­ma­nen­­­te corespunde cu rostul po­că­­in­ţei în general. Dacă ea este o lo­pată întoarsă înapoi spre cu­ră­ţirea omului de păcatele a­du­na­te după Botez, ca omul nou să poa­tă înainta luptând, prin pu­te­­rea Botezului, cu is­pi­te­le ce-i vin din faţă, atunci evi­dent că noi, greşind aproape în fi­e­care cli­pă, adică aproape ni­cio­dată ne­câşti­gând o biruinţă de­să­vâr­şi­tă asupra unei ispite, ci numai în parte, e necesar un re­gret ca­re să ne însoţească sta­­tornic, ca­re să ne smerească sta­tornic, o vo­ce care să critice me­­reu imper­fec­ţiunea faptelor să­vârşite, con­sti­­tuind prin în­su­şi acest fapt un în­demn pentru o şi mai mare în­cor­dare a lu­crării noastre vii­toa­re.

Pocăinţa, răbdarea tuturor necazurilor

Sfântul Marcu Ascetul cu­prin­­de în această pocăinţă ne­con­­tenită rugăciunea neîntre­rup­­­tă (cred că rugăciunea care ce­­re iertarea), alungarea gân­du­­ri­lor rele, lucrare care trebuie să ne ţină mereu angajaţi, ob­ser­va­rea gândurilor, întrucât me­reu vin gânduri păcătoase pe care tre­buie să le regretăm şi să le a­lun­găm, şi răbdarea ne­c­azurilor, so­co­tind că prin ră­b­darea ne­ca­zu­rilor ne vinde­căm de greşeli şi im­perfecţiuni tre­cute. Chiar când facem un bi­ne, tre­buie să ne căim, zice el, pentru că a­ceas­ta ne arată că îl puteam face şi mai îna­in­te, iar dacă nu l-am fă­cut, suntem vinovaţi. Binele de azi tre­bu­­ie să ne trezească la că­in­ţă pen­­tru lipsa binelui de ieri.

Ioan Scărarul cuprinde şi el în pocăinţă nu numai un regret pen­tru păcatele trecute, ci şi o lu­crare a virtuţilor şi o răbdare a necazurilor. „Pocăinţa este îm­păcarea cu Dom­nul, prin lu­cra­­rea virtuţilor opuse gre­şe­li­lor. Pocăinţa este răbdarea tu­tu­­ror necazurilor.“

Permanenţa căinţei o argu­men­­tează frumos şi Isaac Si­rul. Ne vom opri ceva mai mult a­su­pra însuşirilor ce le atri­buie el căinţei.

Sfântul Isaac spune despre că­­inţă: „Dacă toţi suntem pă­că­toşi şi nimeni nu e deasupra is­pi­te­lor, nici una dintre virtuţi nu e mai înaltă ca pocăinţa. Lu­crul ei nu se poate sfârşi ni­cio­dată. Căci ea li se potriveşte tu­turor, pă­că­to­şilor şi drepţilor, tot­dea­u­na, da­că vor să dobân­deas­­că mân­­tui­rea. Şi nu este nici un ter­men al de­săvârşirii ei, pentru că de­să­vâr­şirea chiar a celor de­să­­vârşiţi es­te ne­de­să­vâr­­şită“ (Cuv. 55, „Des­pre patimi“. Opera as­­cetică, Ed. Ate­na, 1895, p. 220).

Trei atribute acordă aici Sfân­­tul Isaac căinţei:
1) ea e cea mai înaltă dintre virtuţi;
2) nu se termină niciodată cât tră­im;
3) ea e un mijloc de con­­tinuă de­săvârşire a noas­tră.

1) În ce priveşte primul a­tri­but (cea mai înaltă dintre vir­tuţi – n. ed.), în sine luată, fără în­­do­ia­lă, virtutea dragostei es­te mai înaltă decât a căinţei. Dar con­di­ţia noastră pă­mân­teas­­că nu ne în­găduie să rea­li­zăm dragostea în toată purita­tea şi de­pli­nă­ta­tea. De asemenea, nici o altă vir­tu­te. Oricând ne dăm seama că dra­gostea sau altă virtute a noas­tră n-a re­a­lizat un maximum de care să fim deplin mul­ţu­miţi. După ori­ce act de virtute şi de iubire con­statăm că el a fost amestecat cu un element im­pur, sau ar fi putut fi şi mai de­plin. A­cest fapt creează o ne­mul­ţu­mi­re faţă de ce am făcut, ca­re este ini­ma căinţei.
Căinţa es­te i­pos­ta­za de judecător al con­­ştiinţei nu numai peste păca­te­le noastre, ci şi peste virtuţile noas­tre, în­trucât totdeauna le re­a­lizăm în formă ne­desăvâr­şi­tă. Ei nu-i sca­pă nimic; nu absol­vă nimic; nu acoperă nimic. Nu es­te nici o virtute care să nu fie su­pusă e­xamenului sever, ne­în­du­­plecat, al căin­ţei. Dar oare nu s-ar pu­tea spune că şi căinţa poa­te fi nede­plină şi deci şi ea ar pu­­tea fi supusă unei judecăţi a con­­­ştiinţei, care în acest caz ar fi mai înaltă decât căinţa? De­si­­gur, dar căinţa nedeplină şi im­pu­ră este judecată tot de că­in­ţă, de o căinţă mai deplină, şi nu de o altă virtute.

Căinţa e actul de critică al con­ştiinţei, e autocritica pe care şi-o face omul. Ca atare, e actul de judecată al conştiinţei, iar noi ştim că toate sunt supuse ju­decăţii.

Dar este judecată şi judeca­tă. Este judecata făcută a­supra al­tuia, şi este judecata pe care o fa­ci asupra ta însuţi. În judeca­ta pe care o faci asupra altuia se poate amesteca senti­mentul mân­driei, în autocritică este ex­clusă prin definiţie mândria. Poa­­te încăpea cel mult o oare­ca­­re îngăduinţă. Dar o auto­cri­ti­că sau o căinţă îngăduitoare, lă­sând pe om nemulţumit, tin­de ea însăşi după una tot mai o­biectivă, tot mai severă.

Cu un cuvânt, orice păcat, ori­ce nedeplinătate în virtute sunt supuse autocriticii sau că­in­ţei. Chiar insuficienţa auto­cri­ticii sau a căinţei tot prin au­to­­critică sau căinţă e bla­mată, în acest sens, nici o virtute nu stă deasupra căinţei, nu se poa­te sustrage de sub forul de ju­de­­cată al autocri­ticii. Astfel, că­­inţa e drum spre iubire, stă în slujba iubirii, conduce de la o iu­bire neîndestulătoare la mai mul­tă iubi­re. De aceea, nu e o con­trazicere între a spune că cea mai mare virtute e dra­gos­tea şi a socoti căinţa drept cea mai mare virtute. Căci motorul că­inţei e dragostea.

2) Dacă e aşa, este vădit că po­­c­ăinţa urmează, sau tre­buie să urmeze, după fiecare act, du­pă fiecare stare, după fiecare cu­vânt al nostru. Ea urmează pă­ca­telor, ea urmează vir­tu­ţi­lor noas­tre, totdeauna ne­de­pli­ne. Ea tinde să devină un cu­rent per­­manent în conştiinţa noas­tră, o prezenţă ne­între­rup­tă, con­ducând la mai multă iu­bi­­re. Ce­lelalte dispo­ziţii şi acte ale noas­tre se schimbă potrivit cu îm­prejurările; căinţa e cu toa­te, e firul care le leagă pe toa­te. Nu nu­mai conştiinţa sim­plă că eu sunt purtătorul şi au­to­­rul tutu­ror dispoziţiilor şi fap­telor mele tre­cute, nu numai amintirea pe ca­re o am des­pre ele le leagă la un loc, ci şi că­inţa sau amintirea co­­lorată cu nemulţumirea pentru felul cum le-am săvârşit.

Cea mai înaltă dintre virtuţi

Nici un om nu este indife­rent fa­ţă de trecutul său, sau nu are nu­mai o cu­noş­tinţă teoretică. A­ceas­ta ar ră­pi şi clipei prezente se­va e­xis­­tenţială. Omul îşi îm­bră­­­ţi­şea­ză cu un in­teres palpitant tre­cutul. Dar această atitu­di­­ne pli­nă de pa­siune faţă de tre­cut es­te sau una de orgoliu, de sa­tis­­facţie, şi în acest caz o­mul vrea ca nu numai el să fie mul­­ţu­mit pentru ce a realizat, ci să stoar­că şi recunoaşterea alto­ra; sau una de căinţă, de ne­mul­ţu­­­mi­re. În cazul din urmă, lau­de­­le oamenilor îi fac rău, pentru că, pe de o parte, ştie cât de pu­ţin cores­pund cu evidenţele sale lă­­untrice, prin care cunoaşte mai bine realitatea în ceea ce-l pri­­veşte, iar pe de alta, pentru că tind să-i acopere adevărata re­­ali­tate, să-l amăgească, să-i slă­­bească sinceritatea cu sine în­­suşi, să-i întunece autotrans­pa­­­renţa, fie că sunt sincere, fie că sunt simple linguşiri.

Dar căinţa aceasta, care se ţi­ne ca umbra de noi, nu tre­buie con­fundată cu o nemul­ţu­mi­re des­cu­ra­jantă, care să ne pa­rali­ze­ze toa­te elanurile. Ea nu trebuie să fie o în­doială în po­si­bi­li­tă­ţile noastre mai mari, ci o con­sta­­tare a insufi­ci­enţei re­ali­ză­ri­lor de până acum. Da­că e descu­ra­­jare, este ea însăşi un păcat, u­nul dintre cele mai gre­­le pă­ca­te. Nu din sentimentul că nimic nu se poate face cu a­de­vă­rat bun rosteşte con­şti­in­ţa noas­­tră căincioasă (ne­mul­ţu­­mită de sine, n. ed.), neconte­nit, o jude­ca­­tă cri­ti­că asupra fap­telor trecu­te, ci din sen­ti­men­­tul adânc că se poa­te lu­cra şi mai bine, din ex­pe­ri­­enţa unor pu­teri tai­nice, cu mult mai mari, ale propriei firi, ce pot fi me­­­reu mai întărite de cele dum­ne­zeieşti, din sentimentul că în ceea ce am făptuit şi în mo­dul în ca­re ne-am comportat nu­ am re­a­li­zat decât într-o mă­su­ră insu­fici­en­t­ă şi într-un chip palid ceea ce pu­tem face.
Că­inţa expri­mă gândul: „Poate fi mai bine“. Des­cu­rajarea, dim­­po­trivă, spu­ne: „As­­ta e tot ce pot face. Mai bine nu pot“. Pro­priu-zis, descuraja­rea e o­pu­să căinţei, pen­tru că a­co­­lo un­de nu se putea aş­tepta ce­va mai bun, nu are loc re­gretul. A­­­co­lo e un sentiment fa­ta­­list, o re­­­­sem­na­re sceptică. Că­in­ţa e pur­­­tată de o credinţă în mai bi­ne.

Judecata înainte de judecată

Sunt două caracteristici care fac din căinţă un for oare­cum mai presus de om în lăuntrul o­mu­lui, ridicându-l mereu mai sus de nivelurile morale şi spi­ri­­tuale pe care le atinge. Căinţa e o judecată ce e totdeauna dea­su­­pra realizărilor şi ac­tua­li­ză­ri­lor noastre. Oricât ne-am ri­di­ca de sus din punct de vedere mo­ral, ea se urcă şi mai sus. Es­te o judecată în numele unui ide­al? Da, însă nu în numele u­nui ideal sim­plu, cugetat su­biec­tiv judecă ea. Dacă acesta ar fi cazul, nu ne-ar umple cu a­tâ­ta nelinişte, cu atâta nevin­de­­cată şi neostenită apăsare.
Că­inţa este trezită şi susţinută de intui­ţia prezenţei unei auto­ri­tăţi mai presus de noi, faţă de ca­re ne simţim responsabili, dar care ne dă şi putere să fa­cem tot mai mult, dacă i-o ce­rem. Căinţa ne este un trans­pa­­rent spre Dumnezeu, este a­cul cu care împunge Dumnezeu ini­­ma noastră neîncetat, este mâ­na Lui, care ne trage mereu în sus. Căinţa este relaţie între noi şi cineva mai presus de noi. Ea ne arată ca fiind în legătură cu acel cineva. Dacă n-am fi în a­ceastă relaţie, dacă n-am fi a­şe­zaţi cu faţa sufle­tului în­toar­să spre un for de judecată per­so­­nal şi suprem, nu ar fi expli­­ca­­bilă căinţa, nu ar avea de un­de răsuna în noi judecăţile şi pre­tenţiile absolute ale căinţei.

Dar, cum am spus, căinţa nu e numai judecată asupra celor tre­­cute ale mele, ci şi o în­cre­de­re în posibilităţi mai mari din pu­te­ri­le mele întărite mereu de pu­te­rea lui Dum­nezeu cel infi­nit. Ea e socotită, de aceea, de Isa­ac Si­rul, ca cea mai înaltă din­tre vir­tuţi. În această calita­te din ur­mă, ea ni se vădeşte, de asemenea, stând într-o le­gă­tu­ră cu iz­voa­re de putere de din­colo de om.
Fiinţa căinţei, ca şi a smere­ni­ei, de care e ne­des­păr­ţită, e de ca­racter dialectic; cu­prin­de în si­ne o împreunare de poziţii con­tra­­dictorii, care nu se anulează re­ciproc, ci dau o reali­tate foarte com­plexă. Pe de o parte, ea e o ne­contenită ne­mulţumire cu ori­ce stare în ca­re ne aflăm, pe de al­tă parte, es­te o încredere sta­tor­­nică şi ne­clintită în posibi­li­tă­ţile uri­a­şe. „Sunt cel mai mare pă­că­tos – spune totdeauna omul că­­in­ţei -, sunt un nevrednic.“ Cu toa­­te acestea, el nu-şi pierde nici o clipă nădejdea, nu-l cu­prin­de nici­decum gândul că va fi pierdut, el nu se lasă scu­fun­dat în des­curajare şi în lân­ce­zea­la mor­ţii sufleteşti. Se dă ca ex­pli­caţie a acestei persistenţe în tăria su­fle­t­ească faptul că o­mul ce se că­ieş­te are încredere în Dum­nezeu, ca într-un factor de­osebit de el. Dar încrederea e ea însăşi o putere lăuntrică.
A­şa­dar, pe de o parte, se face aici ex­perienţa ne­­putinţei proprii, iar pe de alta, a unei mari pu­teri. Evident că e vor­­ba de o pu­te­re care nu e din re­­sursele eului izolat, ci dintr-o co­­municare cu resursele vaste şi a­­dânci ale re­zervorului de pute­re spi­ritu­a­lă universală al lui Dum­­­nezeu. Căinţa e o relaţie cu Dum­­­nezeu, atât prin caracterul ei de judecătoare absolută, cât şi prin bărbăţia nedescura­jată cu ca­­re îndeamnă pe om spre mai bi­­ne.

Căinţa este cea mai înaltă din­tre virtuţi nu pentru că este ea însăşi o virtute înfăptui­toa­re în rând cu celelalte, ci pentru că, rămânând mereu ne­mul­­ţumită cu ceea ce reali­zea­ză aparte, ea este un motor al tu­turor virtuţilor. Dacă n-ar fi că­­inţa, n-ar fi tendinţa de de­pă­şi­re în om. Căinţa e o ar­dere ne­contenită în lăuntrul omului, care întreţine tensiu­nea du­­pă mai bine. Prin ea, călcând o­mul peste sine însuşi şi ju­de­cân­du-se în numele pretenţiilor ab­solute ale lui Dumnezeu, se ri­dică mereu mai sus.

3) Cu aceasta am ajuns la a tre­­ia caracteristică ce o dă că­in­ţei Sfântul Isaac Sirul, soco­tin­d-o mij­loc de continuă de­să­vâr­şire a o­mului, un mijloc care el însuşi se desăvâr­şeşte necon­te­nit.

Sfântul Isaac Sirul compară lu­­mea aceasta cu o mare, iar că­­in­ţa, cu o corabie care ne tre­ce la ţăr­mul vieţii fericite de din­colo, în raiul a cărui fiinţă e dra­gos­tea.

„Precum nu e cu putinţă, zi­ce, să treacă cineva marea cea ma­re fără corabie, aşa nu poate tre­ce cineva la dra­goste fără te­me­re. Marea cea furtunoasă a­­şe­za­tă între noi şi raiul spiri­tu­al o pu­­tem trece numai prin co­rabia că­­inţei, purtată de vâs­la­şii fricii. Da­că vâslaşii aceştia ai fricii nu câr­muiesc bine corabia căinţei, prin care trecem ma­rea lu­mii a­ces­­teia spre Dum­nezeu, ne îne­căm în ea. Că­inţa e co­ra­bia, frica es­­te câr­ma­­ciul; dr­a­gos­tea e li­ma­­­nul dum­neze­iesc. Deci ne a­şa­­­ză fri­ca în corabia po­că­in­ţei şi ne tre­ce marea cea furtu­noa­să şi ne că­lăuzeşte spre limanul dum­ne­­­zeiesc, care este dragostea, la ca­re ajung toţi cei ce oste­nesc şi s-au luminat prin pocăinţă. Iar când am ajuns la dragoste, am a­­juns la Dum­nezeu. Şi drumul nos­­tru s-a de­să­vârşit şi am trecut la insula care e dincolo de lu­mea aceasta“ (Cuv. 72, op. cit., p. 283).

Spovedania ne pune în stare de smerenie

E cazul însă să ne întrebăm în ce raport stă această că­inţă per­manentă cu pocăinţa ca Tai­nă. De obicei, Sfinţii Pă­rinţi îi zic celei dintâi pocăinţă propriu-zis, celei de a doua, mărturisire.
De aici urmează că cea dintâi e o pregătire durabilă pentru cea de a doua şi o prefigura­re a e­­fectelor aceleia. Prin că­in­ţa per­manentă ne pregătim pen­tru po­căinţa ca Taină, precum po­că­in­ţa ca Taină trebuie să ne în­dem­ne la pocăinţă per­ma­­nentă. Da­că Dumnezeu ne-a lă­sat po­că­inţa ca Taină, evident că nu ne putem duce la ea ne­pregătiţi sau numai cu o re­a­mintire scur­tă a păcatelor în ul­timele clipe, sau chiar zile. Câte din cuvintele şi faptele noas­tre nu le uităm de obi­cei! Am risca să nu ne mai re­a­min­tim nici de gândurile, de cu­vin­te­l­e şi de faptele păcătoase da­­că n-am stărui asupra lor prin că­­inţă îndată ce s-au produs şi da­­că n-am reveni mereu a­su­pra lor cu regret.
În pocăinţa ca Tai­nă aruncăm din nou efectiv gu­no­iul răului de care ne-am de­so­li­darizat, de care ne-am de­­taşat, dar care e încă tot în noi, după ce l-am desprins treptat de pe su­fletul nostru. Ieşi­rea cu el în fa­ţa duhovnicului e ne­cesară pen­tru ca să expe­ri­em mai acut so­co­teala ce trebu­ie să o dăm lui Dum­­nezeu ca su­biect suprem ce nu se identi­fi­­că cu lăuntrul nostru. Spo­­ve­da­nia e necesară pentru accep­ta­rea din par­tea noas­tră a celei mai accentuate sim­ţiri de u­mi­lin­ţă şi pentru a ne da sea­ma că scă­parea noastră de pă­cat a­târ­nă de sprijinul, de a­ju­torul ce ni-l dă semenul, că sun­tem a­­vi­zaţi de el, că această eli­berare este o operă a comu­ni­u­­nii, de­păşind individualismul în ca­re stă la pândă mândria.
Prin Spo­vedanie ne punem în si­tu­a­ţia smerită de ucenici care pri­­mim o învăţătură. Prin ea dăm pri­lejul să auzim o jude­cată o­­­biec­tivă, externă asupra fap­te­lor noastre, nepovârnită nici pe pan­­ta cruţării, nici pe a con­dam­­nă­rii, cum ni se întâmplă no­uă a­proape totdeauna când sun­tem nu­mai noi, cu lăuntrul nos­tru.

Chiar dacă n-am ajuns la o de­să­vârşită detaşare lăuntri­că a noastră de gândurile pă­că­toa­se, atunci când mergem la du­hovnic, darea lor la iveală ne eli­berează de ele.

Sfinţii Părinţi pun în le­gă­tu­ră cu căinţa lacrimile. De fapt, da­rul lacrimilor devine îmbel­şu­gat pe treptele mai înalte ale vie­ţii duhovniceşti, dar, în­tru­cât pocăinţa fiind permanentă, se intensifică şi ea pe treptele mai înalte, nu e greşit ca la­cri­mi­le să fie considerate ca stând în­tr-o legă­tură specială cu po­că­inţa. Apoi, ele nu trebuie să lip­sească nici din pocăinţa în­ce­­pătoare, deşi e mare deosebi­re între lacrimile fricii de la în­ce­put şi lacrimile iubirii, de pe trep­­tele superioare.

Lacrimile sunt dovada că po­că­inţa a răzbit învârtoşarea su­fle­­tului, provocată de pă­că­tu­i­rea îndelungată. Ele duc cu ea ti­na muiată după ce ai curăţit-o de pe geamul sufletului, des­chi­zându-i acestuia perspectiva spre Dumnezeu şi spre semeni şi scoţându-l dintre zidurile de pă­cat şi de împie­trire ale egois­mu­­lui. Ele se ivesc după ce po­că­inţa a reuşit să străpungă i­ni­­ma9, făcând-o simţitoare, şi s-o frângă, făcând-o iarăşi moale, du­pă ce se învârtoşase prin îm­bi­barea cimentului patimilor în ea. Lacrimile îi redau transpa­ren­ţa, ca să se poată vedea prin ea subiectul uman, şi ca subiectul însuşi să poată vedea prin ea cerul. Lacrimile spală ochii şi-i fac frumoşi, pentru că spală ini­ma şi o fac transparentă, fru­moasă şi nevinovată.

Cele mai subtile analize ale plân­sului şi ale tuturor va­rie­tă­ţi­lor lui ni le-a dat Ioan Scă­ra­rul în Treapta a VII-a a scrierii sa­le. Dăm câteva caracterizări ale lacrimilor, după Ioan Scă­ra­rul. În general, el zice: „Pre­cum consumă focul trestia, aşa cu­răţă lacrima orice pată vă­zu­tă şi spirituală“10. Dar, după el, sunt mai multe feluri de la­crimi: „de la fire, de la Dum­nezeu şi de la potrivnic; sau de la­­udă, din pricina slavei de­şar­te, din pricini de curvie, din iu­bi­­re, din aminti­rea morţii şi din al­te multe pricini“. Noi, scutu­rân­du-ne de toate prin frica de Dum­nezeu, să ne câştigăm la­cri­­mile cu­rate şi neviclene ale gân­dului la moarte, căci nu es­te în ele înşelare sau închipuire d­e sine, ci ele aduc mai degrabă cu­­răţirea şi propăşirea în iubi­rea de Dumnezeu, spălarea pă­ca­telor şi eliberarea de patimi.

loading...

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

spot_img

TE-AR MAI PUTEA INTERESA