Frica de Dumnezeu, susţinută de conştiinţa unei vieţi păcătoase, duce, pe de o parte, la pocăinţă pentru păcatele trecute, pe de alta, la evitarea, prin înfrânare, a păcatelor viitoare. „Pocăinţa este al doilea har, spune Sfântul Isaac Sirul, şi se naşte în inimă din credinţă şi frică… Ea este a doua renaştere.“ „Pocăinţa este reînnoirea Botezului, zice Sfântul Ioan Scărarul, este curăţirea conştiinţei.“
Lucrarea de purificare se realizează prin puterile ce emană din Taina Botezului şi din Taina Pocăinţei, aşa cum iluminarea este o actualizare a puterilor dăruite prin Taina Mirungerii, iar unirea cu Dumnezeu este un efect al Euharistiei. Harul Botezului e germenele omului nou. Pe măsură ce creşte, acesta face să slăbească urmele vieţii celei vechi, absorbind puterile ei şi folosindu-le pentru sine. Botezul este moarte a omului vechi în două înţelesuri: întâi ca lovitură mortală ce i-o dă aceluia, punând începutul omului nou, al doilea, ca mortificare treptată a zvârcolirilor aceluia, care mai durează o vreme.
Dar se întâmplă adeseori că resturile de forţă ce au rămas în omul vechi doborât la pământ se înviorează prin noi păcate. Atunci e necesară o nouă revărsare de har din partea lui Dumnezeu, pentru ca omul cel nou să reia cu mai multă vigoare acţiunea de slăbire a urmelor omului vechi. Mai bine zis, când puterile rămase de la omul vechi au crescut prea mult, când patimile au crescut în calea puterilor de la Botez aşa încât acestea nu mai pot înainta, pocăinţa vine să le înlăture, ca să facă drum harului de la Botez.
Am zice că pocăinţa luptă mai mult cu faţa spre trecut, iar Botezul, cu faţa spre viitor. Ea înlătură gunoiul (păcatului) adunat cu timpul în suflet, ca să deschidă drum propăşirii omului nou-născut la Botez. Dacă harul Botezului reface tendinţele spre bine ale firii noastre, harul pocăinţei întăreşte tendinţa firii de a regreta ceea ce a făcut rău.
În orice caz, puterile ce ne vin prin pocăinţă aduc o nouă intensificare lucrării puterilor ce se prelungesc din Taina Botezului.
Sfinţii Părinţi cunosc însă două forme ale pocăinţei. Este pocăinţa ca Taină şi pocăinţa ca lucrare permanentă în suflet. Dar puterea celei de a doua vine din cea dintâi. Marcu Ascetul, Ioan Scărarul, Isaac Sirul stăruie asupra acestei a doua forme a pocăinţei.
Ideea unei pocăinţe permanente corespunde cu rostul pocăinţei în general. Dacă ea este o lopată întoarsă înapoi spre curăţirea omului de păcatele adunate după Botez, ca omul nou să poată înainta luptând, prin puterea Botezului, cu ispitele ce-i vin din faţă, atunci evident că noi, greşind aproape în fiecare clipă, adică aproape niciodată necâştigând o biruinţă desăvârşită asupra unei ispite, ci numai în parte, e necesar un regret care să ne însoţească statornic, care să ne smerească statornic, o voce care să critice mereu imperfecţiunea faptelor săvârşite, constituind prin însuşi acest fapt un îndemn pentru o şi mai mare încordare a lucrării noastre viitoare.
Pocăinţa, răbdarea tuturor necazurilor
Sfântul Marcu Ascetul cuprinde în această pocăinţă necontenită rugăciunea neîntreruptă (cred că rugăciunea care cere iertarea), alungarea gândurilor rele, lucrare care trebuie să ne ţină mereu angajaţi, observarea gândurilor, întrucât mereu vin gânduri păcătoase pe care trebuie să le regretăm şi să le alungăm, şi răbdarea necazurilor, socotind că prin răbdarea necazurilor ne vindecăm de greşeli şi imperfecţiuni trecute. Chiar când facem un bine, trebuie să ne căim, zice el, pentru că aceasta ne arată că îl puteam face şi mai înainte, iar dacă nu l-am făcut, suntem vinovaţi. Binele de azi trebuie să ne trezească la căinţă pentru lipsa binelui de ieri.
Ioan Scărarul cuprinde şi el în pocăinţă nu numai un regret pentru păcatele trecute, ci şi o lucrare a virtuţilor şi o răbdare a necazurilor. „Pocăinţa este împăcarea cu Domnul, prin lucrarea virtuţilor opuse greşelilor. Pocăinţa este răbdarea tuturor necazurilor.“
Permanenţa căinţei o argumentează frumos şi Isaac Sirul. Ne vom opri ceva mai mult asupra însuşirilor ce le atribuie el căinţei.
Sfântul Isaac spune despre căinţă: „Dacă toţi suntem păcătoşi şi nimeni nu e deasupra ispitelor, nici una dintre virtuţi nu e mai înaltă ca pocăinţa. Lucrul ei nu se poate sfârşi niciodată. Căci ea li se potriveşte tuturor, păcătoşilor şi drepţilor, totdeauna, dacă vor să dobândească mântuirea. Şi nu este nici un termen al desăvârşirii ei, pentru că desăvârşirea chiar a celor desăvârşiţi este nedesăvârşită“ (Cuv. 55, „Despre patimi“. Opera ascetică, Ed. Atena, 1895, p. 220).
Trei atribute acordă aici Sfântul Isaac căinţei:
1) ea e cea mai înaltă dintre virtuţi;
2) nu se termină niciodată cât trăim;
3) ea e un mijloc de continuă desăvârşire a noastră.
1) În ce priveşte primul atribut (cea mai înaltă dintre virtuţi – n. ed.), în sine luată, fără îndoială, virtutea dragostei este mai înaltă decât a căinţei. Dar condiţia noastră pământească nu ne îngăduie să realizăm dragostea în toată puritatea şi deplinătatea. De asemenea, nici o altă virtute. Oricând ne dăm seama că dragostea sau altă virtute a noastră n-a realizat un maximum de care să fim deplin mulţumiţi. După orice act de virtute şi de iubire constatăm că el a fost amestecat cu un element impur, sau ar fi putut fi şi mai deplin. Acest fapt creează o nemulţumire faţă de ce am făcut, care este inima căinţei.
Căinţa este ipostaza de judecător al conştiinţei nu numai peste păcatele noastre, ci şi peste virtuţile noastre, întrucât totdeauna le realizăm în formă nedesăvârşită. Ei nu-i scapă nimic; nu absolvă nimic; nu acoperă nimic. Nu este nici o virtute care să nu fie supusă examenului sever, neînduplecat, al căinţei. Dar oare nu s-ar putea spune că şi căinţa poate fi nedeplină şi deci şi ea ar putea fi supusă unei judecăţi a conştiinţei, care în acest caz ar fi mai înaltă decât căinţa? Desigur, dar căinţa nedeplină şi impură este judecată tot de căinţă, de o căinţă mai deplină, şi nu de o altă virtute.
Căinţa e actul de critică al conştiinţei, e autocritica pe care şi-o face omul. Ca atare, e actul de judecată al conştiinţei, iar noi ştim că toate sunt supuse judecăţii.
Dar este judecată şi judecată. Este judecata făcută asupra altuia, şi este judecata pe care o faci asupra ta însuţi. În judecata pe care o faci asupra altuia se poate amesteca sentimentul mândriei, în autocritică este exclusă prin definiţie mândria. Poate încăpea cel mult o oarecare îngăduinţă. Dar o autocritică sau o căinţă îngăduitoare, lăsând pe om nemulţumit, tinde ea însăşi după una tot mai obiectivă, tot mai severă.
Cu un cuvânt, orice păcat, orice nedeplinătate în virtute sunt supuse autocriticii sau căinţei. Chiar insuficienţa autocriticii sau a căinţei tot prin autocritică sau căinţă e blamată, în acest sens, nici o virtute nu stă deasupra căinţei, nu se poate sustrage de sub forul de judecată al autocriticii. Astfel, căinţa e drum spre iubire, stă în slujba iubirii, conduce de la o iubire neîndestulătoare la mai multă iubire. De aceea, nu e o contrazicere între a spune că cea mai mare virtute e dragostea şi a socoti căinţa drept cea mai mare virtute. Căci motorul căinţei e dragostea.
2) Dacă e aşa, este vădit că pocăinţa urmează, sau trebuie să urmeze, după fiecare act, după fiecare stare, după fiecare cuvânt al nostru. Ea urmează păcatelor, ea urmează virtuţilor noastre, totdeauna nedepline. Ea tinde să devină un curent permanent în conştiinţa noastră, o prezenţă neîntreruptă, conducând la mai multă iubire. Celelalte dispoziţii şi acte ale noastre se schimbă potrivit cu împrejurările; căinţa e cu toate, e firul care le leagă pe toate. Nu numai conştiinţa simplă că eu sunt purtătorul şi autorul tuturor dispoziţiilor şi faptelor mele trecute, nu numai amintirea pe care o am despre ele le leagă la un loc, ci şi căinţa sau amintirea colorată cu nemulţumirea pentru felul cum le-am săvârşit.
Cea mai înaltă dintre virtuţi
Nici un om nu este indiferent faţă de trecutul său, sau nu are numai o cunoştinţă teoretică. Aceasta ar răpi şi clipei prezente seva existenţială. Omul îşi îmbrăţişează cu un interes palpitant trecutul. Dar această atitudine plină de pasiune faţă de trecut este sau una de orgoliu, de satisfacţie, şi în acest caz omul vrea ca nu numai el să fie mulţumit pentru ce a realizat, ci să stoarcă şi recunoaşterea altora; sau una de căinţă, de nemulţumire. În cazul din urmă, laudele oamenilor îi fac rău, pentru că, pe de o parte, ştie cât de puţin corespund cu evidenţele sale lăuntrice, prin care cunoaşte mai bine realitatea în ceea ce-l priveşte, iar pe de alta, pentru că tind să-i acopere adevărata realitate, să-l amăgească, să-i slăbească sinceritatea cu sine însuşi, să-i întunece autotransparenţa, fie că sunt sincere, fie că sunt simple linguşiri.
Dar căinţa aceasta, care se ţine ca umbra de noi, nu trebuie confundată cu o nemulţumire descurajantă, care să ne paralizeze toate elanurile. Ea nu trebuie să fie o îndoială în posibilităţile noastre mai mari, ci o constatare a insuficienţei realizărilor de până acum. Dacă e descurajare, este ea însăşi un păcat, unul dintre cele mai grele păcate. Nu din sentimentul că nimic nu se poate face cu adevărat bun rosteşte conştiinţa noastră căincioasă (nemulţumită de sine, n. ed.), necontenit, o judecată critică asupra faptelor trecute, ci din sentimentul adânc că se poate lucra şi mai bine, din experienţa unor puteri tainice, cu mult mai mari, ale propriei firi, ce pot fi mereu mai întărite de cele dumnezeieşti, din sentimentul că în ceea ce am făptuit şi în modul în care ne-am comportat nu am realizat decât într-o măsură insuficientă şi într-un chip palid ceea ce putem face.
Căinţa exprimă gândul: „Poate fi mai bine“. Descurajarea, dimpotrivă, spune: „Asta e tot ce pot face. Mai bine nu pot“. Propriu-zis, descurajarea e opusă căinţei, pentru că acolo unde nu se putea aştepta ceva mai bun, nu are loc regretul. Acolo e un sentiment fatalist, o resemnare sceptică. Căinţa e purtată de o credinţă în mai bine.
Judecata înainte de judecată
Sunt două caracteristici care fac din căinţă un for oarecum mai presus de om în lăuntrul omului, ridicându-l mereu mai sus de nivelurile morale şi spirituale pe care le atinge. Căinţa e o judecată ce e totdeauna deasupra realizărilor şi actualizărilor noastre. Oricât ne-am ridica de sus din punct de vedere moral, ea se urcă şi mai sus. Este o judecată în numele unui ideal? Da, însă nu în numele unui ideal simplu, cugetat subiectiv judecă ea. Dacă acesta ar fi cazul, nu ne-ar umple cu atâta nelinişte, cu atâta nevindecată şi neostenită apăsare.
Căinţa este trezită şi susţinută de intuiţia prezenţei unei autorităţi mai presus de noi, faţă de care ne simţim responsabili, dar care ne dă şi putere să facem tot mai mult, dacă i-o cerem. Căinţa ne este un transparent spre Dumnezeu, este acul cu care împunge Dumnezeu inima noastră neîncetat, este mâna Lui, care ne trage mereu în sus. Căinţa este relaţie între noi şi cineva mai presus de noi. Ea ne arată ca fiind în legătură cu acel cineva. Dacă n-am fi în această relaţie, dacă n-am fi aşezaţi cu faţa sufletului întoarsă spre un for de judecată personal şi suprem, nu ar fi explicabilă căinţa, nu ar avea de unde răsuna în noi judecăţile şi pretenţiile absolute ale căinţei.
Dar, cum am spus, căinţa nu e numai judecată asupra celor trecute ale mele, ci şi o încredere în posibilităţi mai mari din puterile mele întărite mereu de puterea lui Dumnezeu cel infinit. Ea e socotită, de aceea, de Isaac Sirul, ca cea mai înaltă dintre virtuţi. În această calitate din urmă, ea ni se vădeşte, de asemenea, stând într-o legătură cu izvoare de putere de dincolo de om.
Fiinţa căinţei, ca şi a smereniei, de care e nedespărţită, e de caracter dialectic; cuprinde în sine o împreunare de poziţii contradictorii, care nu se anulează reciproc, ci dau o realitate foarte complexă. Pe de o parte, ea e o necontenită nemulţumire cu orice stare în care ne aflăm, pe de altă parte, este o încredere statornică şi neclintită în posibilităţile uriaşe. „Sunt cel mai mare păcătos – spune totdeauna omul căinţei -, sunt un nevrednic.“ Cu toate acestea, el nu-şi pierde nici o clipă nădejdea, nu-l cuprinde nicidecum gândul că va fi pierdut, el nu se lasă scufundat în descurajare şi în lâncezeala morţii sufleteşti. Se dă ca explicaţie a acestei persistenţe în tăria sufletească faptul că omul ce se căieşte are încredere în Dumnezeu, ca într-un factor deosebit de el. Dar încrederea e ea însăşi o putere lăuntrică.
Aşadar, pe de o parte, se face aici experienţa neputinţei proprii, iar pe de alta, a unei mari puteri. Evident că e vorba de o putere care nu e din resursele eului izolat, ci dintr-o comunicare cu resursele vaste şi adânci ale rezervorului de putere spirituală universală al lui Dumnezeu. Căinţa e o relaţie cu Dumnezeu, atât prin caracterul ei de judecătoare absolută, cât şi prin bărbăţia nedescurajată cu care îndeamnă pe om spre mai bine.
Căinţa este cea mai înaltă dintre virtuţi nu pentru că este ea însăşi o virtute înfăptuitoare în rând cu celelalte, ci pentru că, rămânând mereu nemulţumită cu ceea ce realizează aparte, ea este un motor al tuturor virtuţilor. Dacă n-ar fi căinţa, n-ar fi tendinţa de depăşire în om. Căinţa e o ardere necontenită în lăuntrul omului, care întreţine tensiunea după mai bine. Prin ea, călcând omul peste sine însuşi şi judecându-se în numele pretenţiilor absolute ale lui Dumnezeu, se ridică mereu mai sus.
3) Cu aceasta am ajuns la a treia caracteristică ce o dă căinţei Sfântul Isaac Sirul, socotind-o mijloc de continuă desăvârşire a omului, un mijloc care el însuşi se desăvârşeşte necontenit.
Sfântul Isaac Sirul compară lumea aceasta cu o mare, iar căinţa, cu o corabie care ne trece la ţărmul vieţii fericite de dincolo, în raiul a cărui fiinţă e dragostea.
„Precum nu e cu putinţă, zice, să treacă cineva marea cea mare fără corabie, aşa nu poate trece cineva la dragoste fără temere. Marea cea furtunoasă aşezată între noi şi raiul spiritual o putem trece numai prin corabia căinţei, purtată de vâslaşii fricii. Dacă vâslaşii aceştia ai fricii nu cârmuiesc bine corabia căinţei, prin care trecem marea lumii acesteia spre Dumnezeu, ne înecăm în ea. Căinţa e corabia, frica este cârmaciul; dragostea e limanul dumnezeiesc. Deci ne aşază frica în corabia pocăinţei şi ne trece marea cea furtunoasă şi ne călăuzeşte spre limanul dumnezeiesc, care este dragostea, la care ajung toţi cei ce ostenesc şi s-au luminat prin pocăinţă. Iar când am ajuns la dragoste, am ajuns la Dumnezeu. Şi drumul nostru s-a desăvârşit şi am trecut la insula care e dincolo de lumea aceasta“ (Cuv. 72, op. cit., p. 283).
Spovedania ne pune în stare de smerenie
E cazul însă să ne întrebăm în ce raport stă această căinţă permanentă cu pocăinţa ca Taină. De obicei, Sfinţii Părinţi îi zic celei dintâi pocăinţă propriu-zis, celei de a doua, mărturisire.
De aici urmează că cea dintâi e o pregătire durabilă pentru cea de a doua şi o prefigurare a efectelor aceleia. Prin căinţa permanentă ne pregătim pentru pocăinţa ca Taină, precum pocăinţa ca Taină trebuie să ne îndemne la pocăinţă permanentă. Dacă Dumnezeu ne-a lăsat pocăinţa ca Taină, evident că nu ne putem duce la ea nepregătiţi sau numai cu o reamintire scurtă a păcatelor în ultimele clipe, sau chiar zile. Câte din cuvintele şi faptele noastre nu le uităm de obicei! Am risca să nu ne mai reamintim nici de gândurile, de cuvintele şi de faptele păcătoase dacă n-am stărui asupra lor prin căinţă îndată ce s-au produs şi dacă n-am reveni mereu asupra lor cu regret.
În pocăinţa ca Taină aruncăm din nou efectiv gunoiul răului de care ne-am desolidarizat, de care ne-am detaşat, dar care e încă tot în noi, după ce l-am desprins treptat de pe sufletul nostru. Ieşirea cu el în faţa duhovnicului e necesară pentru ca să experiem mai acut socoteala ce trebuie să o dăm lui Dumnezeu ca subiect suprem ce nu se identifică cu lăuntrul nostru. Spovedania e necesară pentru acceptarea din partea noastră a celei mai accentuate simţiri de umilinţă şi pentru a ne da seama că scăparea noastră de păcat atârnă de sprijinul, de ajutorul ce ni-l dă semenul, că suntem avizaţi de el, că această eliberare este o operă a comuniunii, depăşind individualismul în care stă la pândă mândria.
Prin Spovedanie ne punem în situaţia smerită de ucenici care primim o învăţătură. Prin ea dăm prilejul să auzim o judecată obiectivă, externă asupra faptelor noastre, nepovârnită nici pe panta cruţării, nici pe a condamnării, cum ni se întâmplă nouă aproape totdeauna când suntem numai noi, cu lăuntrul nostru.
Chiar dacă n-am ajuns la o desăvârşită detaşare lăuntrică a noastră de gândurile păcătoase, atunci când mergem la duhovnic, darea lor la iveală ne eliberează de ele.
Sfinţii Părinţi pun în legătură cu căinţa lacrimile. De fapt, darul lacrimilor devine îmbelşugat pe treptele mai înalte ale vieţii duhovniceşti, dar, întrucât pocăinţa fiind permanentă, se intensifică şi ea pe treptele mai înalte, nu e greşit ca lacrimile să fie considerate ca stând într-o legătură specială cu pocăinţa. Apoi, ele nu trebuie să lipsească nici din pocăinţa începătoare, deşi e mare deosebire între lacrimile fricii de la început şi lacrimile iubirii, de pe treptele superioare.
Lacrimile sunt dovada că pocăinţa a răzbit învârtoşarea sufletului, provocată de păcătuirea îndelungată. Ele duc cu ea tina muiată după ce ai curăţit-o de pe geamul sufletului, deschizându-i acestuia perspectiva spre Dumnezeu şi spre semeni şi scoţându-l dintre zidurile de păcat şi de împietrire ale egoismului. Ele se ivesc după ce pocăinţa a reuşit să străpungă inima9, făcând-o simţitoare, şi s-o frângă, făcând-o iarăşi moale, după ce se învârtoşase prin îmbibarea cimentului patimilor în ea. Lacrimile îi redau transparenţa, ca să se poată vedea prin ea subiectul uman, şi ca subiectul însuşi să poată vedea prin ea cerul. Lacrimile spală ochii şi-i fac frumoşi, pentru că spală inima şi o fac transparentă, frumoasă şi nevinovată.
Cele mai subtile analize ale plânsului şi ale tuturor varietăţilor lui ni le-a dat Ioan Scărarul în Treapta a VII-a a scrierii sale. Dăm câteva caracterizări ale lacrimilor, după Ioan Scărarul. În general, el zice: „Precum consumă focul trestia, aşa curăţă lacrima orice pată văzută şi spirituală“10. Dar, după el, sunt mai multe feluri de lacrimi: „de la fire, de la Dumnezeu şi de la potrivnic; sau de laudă, din pricina slavei deşarte, din pricini de curvie, din iubire, din amintirea morţii şi din alte multe pricini“. Noi, scuturându-ne de toate prin frica de Dumnezeu, să ne câştigăm lacrimile curate şi neviclene ale gândului la moarte, căci nu este în ele înşelare sau închipuire de sine, ci ele aduc mai degrabă curăţirea şi propăşirea în iubirea de Dumnezeu, spălarea păcatelor şi eliberarea de patimi.
