Acasăsinucidere maramuresCORESPONDENTA CANADA: Cu o floare ca sceptru. Melania Cuc - Mersul pe...

CORESPONDENTA CANADA: Cu o floare ca sceptru. Melania Cuc – Mersul pe Apă

spot_img

DISTRIBUIȚI

De multe ori (este plină lumea de pilde care vin să ateste asta) există realitatea jocului, uneori, de-a cuvintele; alteori de-a ideile,  în care ne găsim prinși… Cele mai des însă, sunt  prezente tentațiile de-a ne desprinde de pe marginea ringului și de-a ne arunca, cu o pretinsă neutralitate, în sintagma „pe viață și pe moarte” a luptei, a jocului dacă vreți, asumându-ne drepturi și puteri de arbitru. Toate acestea ar fi bune, desigur, dacă ar exista un set de reguli, reguli cunoscute de toate părțile combatante, prin care, arbitrajul nostru pune si menține o ordine. Și, da,  umbletul pe apă, cuprins în bunul simț al metaforei de dragul proporției, este mai mult decât necesar în haosul absolut al cuvintelor lăsate de capul lor.

Ele, cuvintele, sunt poporul unei limbi, sunt suflete viețuind in spiritul acesteia.  Nu le poți ronțăi la o cafea, nu le poți regurgita mai apoi… Intrus în vacarmul lor nu poți fi decât singur, pe când ele, cuvintele, se unesc sub singurul steag care le poate coagula împotriva ta: rezistența. Iată lupta! Nu te poți juca, nu există „joc de cuvinte”. Există mai degrabă riscul de a fi tu însuți mingea din jocul lor. Cum altfel ți-ai putea explica puținul din somnul poetului? Și nu cu somnul în gând se plânge poetul, atunci când se plânge de puținătatea orelor de noapte!

Privesc coperta cărții din fața mea, grafica reprezentând un fel de împărat-femeie cu o floare drept sceptru și aură din cioburi puse laolaltă. Colosal! Conștient sau nu, portretul, semnat ca și trextul cărții, de Melania Cuc) deține acea „comoară purtată în vase de lut” despre care vorbea Pavel apostolul, este neputința în care puterea se vrea glorificată. Și chiar asta se întâmplă, dar nu după logica firii ci conform unei ordini  de dincolo de noi înșine. Împăratul-femeie, cu floare drept sceptru și cioburi puse laolaltă drept aură, alunecă elegant „prin povestea asta de duminică dimineața” în ritmul unei muzici la care cei mai multi dintre noi suntem surzi… Dintr-o smerenie împărătească (iata o terestră contradicție in termeni!) ea ni se adresează cu un „NOI” ascuns, asumându-și o neutralitate virtuală, posibilă doar în arena îmblânzitorului de cuvinte vis-a-vis de hoarda cinică a celor care nu s-au desprins niciodată de la marginea ringului. Oh, da,  ea nu alunecă ci „alunecăm” împreună prin povestea de duminica dimineața, vremea invierii, a trecerii din efemer în peren, făcându-și semenii părtași la întronarea ei asupra timpului.  Altruismul poetului, aproape nepermis de real, este cu smerenie declarat în fața unei lumi în reanimare: „am aer suficient pentru respirația gură la gură” în arca bieților muritori călătorind „întro conservă perfect etanșeizată” .Este cumva, semn al lipsei de țel nobil, la cheremul „șoferului beat”. Drama lumii se petrece între spațiul dureros de real  în care poetul se întrupează din amnezia „funționarului de la biroul de obiecte pierdude”. O lume în care sărmanul inorog are prețul unei recompense plătite de împăratul-femeie cu semnătură indescifrabilă. Întâlnim in Melania Cuc, cu sau fără voia ei, un cavaler risipit în aproape uitata facere de bine, prin care nici chiar propria-i suflare nu este exclusă de la recompensa „găsitorului”.

Persoana întâia plural a Melaniei, semn de „bine te-am găsit, prietene intre  paginile mele ” se poate citi deslușit în „indescifrabil ”ul cu care semneaza. Cu sute de prieteni în lumea tangibilă și mii de prieteni în lumea virtuală, Melania Cuc este mai putin cu ei și mai mult în ei, ca într-o arcă în prezentul deluviu al nonsensului.  Este o menire pe care și-a croit-o cu grijă, cu un scop definit, umblarea pe apă, așa ca într-o narațiune de Cervantes. Mulți dintre noi, căutători de inorogi, nu pierduți ci doar rătăciți, ne regăsim născuți prea târziu și  puși în ingrata poziție de tirani cu puterea asupra vieții (ironic!) în „sicriul comun”. La pagina 12 am citit cu o copilărească uimire, cu revoltă dar și cu deliciu:

„Autobuzul care ocolește orașul

Este locul meu favorit.

Stăm în sicriul comun

Tineri și bătrâni, buni și nebuni,

Molima veche ne suflă-n ureche ultimul banc

Și sudoarea pictează pe guler

Trandafiri în galben-tizian.

-Urmează Maternitatea!”

În Eden „miroase a oțet sub pomul cunoașterii”.  Toate timpurile se suprapun într-un prezent iluzoriu în poemul  Migrații. Poetul, mult prea aproape de realitatea palpabilă devine conștient de destinul implacabil rostit de limitele cărnii are țărână  de sub unghii și doarme „în caseta cu cheia pierdută/ ca un câine bătrân în lanțul ruginii.”

  Melania a creat nenumărate locuri de popas în  Mersul pe Apă, a zidit și sanctuare și loje de lux, de unde poți auzi clar precum vocea profetului pe ulițele devastate ale Ierusalimului, glasul poetului care vinde lumina la promoție.  Dureros aburul fricii se așează gros „în partea asta de lume” unde poetul își face meseria. Poetul țipă „sub ferestrele cu jaluzelele lăsate”. O lume asurzită și amuțită de frică și nepăsare!

Mersul pe Apă este o carte a unei prietene cu inimă de regină. Este o carte provocatoare,  un îndemn la neodihnă și la o dincolo de pământ iubire. S-a născut în douzeci și una de zile, de trei ori câte șapte, sub umblele perilor sălbăticiți din Archiud, in Transilvania. Domesticite de o și mai sălbatică îmblânzitoare, cuvintele  din volumul Mersului pe Apă dezvăluie, din nou trebuie s-o spun, un spirit generos până la sacrificiu, un luptător de o feminitate explozivă, un om dintre noi și totuși unic în felul lui. „La urma urmei sunt ceea ce sunt/ umbra unui obiect de lux/ înghesuită în cutia de scule/ a unui insignifiant salahor.”

„O nouă carte a Melaniei Cuc nu mai poate surprinde pe nimeni. E în firescul lucrurilor. Ea ne-a obișnuit în ultimii ani cu un ritm editorial în forță, într-un fel parcă recuperator, pentru că nu toate împrejurările vieții i-au fost favorabile scrisului.” (Nicolae Băciuț – Portret al artistului la tinerețe fără bătrânețe)

Prin spațiul aproape edenic al Archiudului, pașii poetului pe sub perii sălbăticiți precum cuvintele lăsate în voia lor, se opresc într-o nouă și unică contemplare. „Urmează maternitatea!” strigăm noi cei de la marginea ringului. S-a născut altă Carte!

Slavomir Almăjan, Kelowna, B.C.  Canada

loading...

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.





TE-AR MAI PUTEA INTERESA