spot_img
AcasăActualitateSocialCONCUBINAJUL ÎN ROMÂNIA - Tot ce trebuie să știe partenerii despre drepturile...

CONCUBINAJUL ÎN ROMÂNIA – Tot ce trebuie să știe partenerii despre drepturile și obligațiile lor (2)

DISTRIBUIȚI

CONCUBINAJUL ÎN ROMÂNIA Cine și cum exercită autoritatea părintească este însă problema cea mai mare a părinților concubini. Pe scurt, autoritatea părintească înseamnă toate drepturile și obligațiile pe care un părinte le are în legătură cu copilul său. În continuare, pentru a simplifica cât mai mult explicațiile, vom considera mai multe situații, potrivit art. 505 din Codul civil:

*copilul nu a fost recunoscut de către tatăl său: autoritatea părintească se exercită doar de către mamă, întrucât copilul are filiația stabilită doar față de mamă; dacă se va face ulterior o cerere de stabilire a filiației și față de tată, instanța de tutelă va hotărî cu acel prilej și asupra autorității părintești;

*copilul are filiația stabilită față de ambii părinți, iar aceștia conviețuiesc: autoritatea părintească se exercită în comun și în mod egal de către părinți;

*copilul a fost recunoscut de către tatăl său, dar părinții nu conviețuiesc: modul de exercitare a autorității părintești se stabilește de către instanța de tutelă, în același mod ca pentru părinții care divorțează.

Copiii din afara căsătoriei au aceleași drepturi cu cei din căsătorie sau cu cei adoptați

Un aspect deosebit de important pe care trebuie să-l precizăm este faptul că „copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie, precum şi cu cei adoptaţi” (art. 260). În completarea acestui principiu, Codul civil mai menționează și că „copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită are, faţă de fiecare părinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi aceea a unui copil din căsătorie” (art. 448).

“Copiii din flori”, așa cum îi numim în termeni populari de cele mai multe ori, au posibilitatea să vină la dezbaterea moștenirii pretinsului tată și – pe calea acțiunii în stabilirea paternității – să își câștige drepturile de moștenitor, micșorând astfel proporțional cotele succesorale care le reveneau „copiilor din căsnicie” ai celui decedat. Într-un final, toți copiii au dreptul la aceeași parte din moștenirea tatălui.

Ceea ce trebuie reținut aici este că un copil din afara căsătoriei nu beneficiază, potrivit legii, de mai puține drepturi decât fratele sau sora acestuia născuți într-o căsătorie, iar modalitatea în care părintele acestor copii își exercită obligațiile față de aceștia trebuie să fie identică.

Dar nu înainte de a încheia acest subiect, trebuie să mai menționăm o prevedere legală foarte importantă, legată de chestiunea adopției: potrivit Codului civil, concubinii nu pot adopta, întrucât „două persoane nu pot adopta împreună, nici simultan și nici succesiv, cu excepția cazului în care sunt soț și soție” (art. 462).

Motivul din spatele reglementării este relativ simplu de înțeles: legiuitorul s-a preocupat să stabilească la nivel de principiu interesul superior al copilului (art. 263), iar concubinajul nu poate să reprezinte pentru un copil altceva decât un mediu relativ instabil, unde planează mai mereu incertitudinea, mai ales dacă vorbim de un copil adoptat. La acesta s-ar mai adăuga, la nivel ideologic, și concepția profund tradițională potrivit căreia familia este celula de bază a societății românești.

peisaj_de_iarna_foto_oana_nechifor_38

Există partaj în concubinaj?

Pentru a tranșa subiectul partajului în relația de concubinaj, o să apelăm, din rațiuni de ușoară asemănare, tot la comparația cu căsătoria. În cazul soților – ca regulă generală, întrucât majoritatea se află sub regimul comunității de bunuri – bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune ale acestora. În ceea ce-i privește pe concubini însă, tot ceea ce ei dobândesc în timpul relației de concubinaj aparține în mod exclusiv celui care a dobândit, de principiu.

Singura situație în care putem vorbi despre bunuri comune (în sensul că există un drept de proprietate comună al celor doi) este atunci când ambii concubini au participat la dobândirea unui anumit bun, într-o mică/mare măsură. Dacă cei doi cumpără, spre exemplu, un apartament împreună, fiecare va fi proprietar asupra acelui apartament proporțional cu contribuția acestuia la prețul de cumpărare. Astfel că, pentru a pune capăt proprietății comune, concubinii pot solicita partajul, care poate fi efectuat oricând (art. 669) și în urma căruia fiecare devine proprietar exclusiv pe ceva (o parte din bunul respectiv, dacă este ușor partajabil, sau o sumă de bani ca echivalent).

Proprietatea comună se referă la toate acele situații în care un bun aparține mai multor persoane, indiferent de modul de dobândire (putem vorbi de o moștenire, de o donație, de o vânzare sau de un schimb etc.). Proprietatea comună poate să fie întâlnită sub două forme: coproprietatea/proprietatea pe cote-părți și devălmășia.

În cazul coproprietății obișnuite, fiecare proprietar este titularul exclusiv al unei cote-părți din bun, de care poate dispune în mod liber (cotele sunt inițial prezumate a fi egale, până la proba contrară), pe când proprietatea comună în devălmășie presupune că bunul este deținut de mai multe persoane, fără ca vreuna dintre ele să știe care este cota sa determinată din bun.

Devălmășia caracterizează, în general, regimul de proprietate al soților (dar mai poate să apară și în alte situații) și nu este aplicabilă în cazul concubinilor. Cu alte cuvinte, atunci când concubinii dobândesc împreună un bun (chiar și printr-o donație), cotele lor din bunul respectiv sunt delimitate și efective. Partajul este necesar pentru a face trecerea de la acele „cote ideale” ale proprietarilor bunului respectiv la „cotele efective” din bun ori, dacă bunul nu permite o împărțire fizică ușoară și care să nu-i afecteze însăși substanța, unul dintre ei va primi un echivalent al bunului respectiv (în bani). Cu alte cuvinte, fiecare va deține, în mod exclusiv, ceva din bunul inițial.

Nu este exclus, așa cum ne demonstrează practica, faptul ca doi concubini să contracteze împreună un credit ipotecar, situație în care drepturile și obligațiile fiecăruia sunt destul de clare în raportul cu banca. Dar în situația în care creditul ipotecar este făcut doar de unul dintre concubini și, din când în când, celălalt contribuie cu plata ratei la bancă, se întâmplă oare ca acesta din urmă să înceapă să devină un mic proprietar al bunului? Răspunsul este foarte simplu: nu, întrucât modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate sunt foarte clar enumerate în art. 557 al Codului civil, iar aceasta nu este nici pe departe una dintre ele.

În general, orice astfel de “contribuții” ale unuia dintre concubini la bunurile celuilalt (plata unor rate la bancă, zugrăvirea apartamentului, schimbarea sistemului de încălzire a unui imobil, a ferestrelor, reviziile la mașină etc.) ar putea fi recuperate de cel care a făcut investițiile respective dacă și numai dacă nu au fost făcute cu titlu de donație (intenția de a dona este prezumată, până la proba contrară). Dacă nu este acesta cazul, atunci concubinul are la dispoziție un drept de creanță pentru recuperarea acelor cheltuieli, dar care prezintă un mic dezavantaj: se prescrie în termen de trei ani de la efectuarea fiecăreia dintre acestea.

În plus, de cele mai multe ori, mai ales în cadrul relațiilor de concubinaj de lungă durată, recuperarea unor astfel de cheltuieli este aproape imposibilă. Cei mai mulți practicieni de drept ar spune aici că dificultatea în cazurile de genul acesta o reprezintă, de fapt, cum ajungi să probezi în instanță că ai făcut acele cheltuieli. Ar însemna ca cel care le-a făcut să păstreze o mică contabilitate a lor, să nu arunce bonurile fiscale sau alte facturi ș.a.m.d., ceea ce nu se întâmplă aproape niciodată.

Din păcate pentru cel care a făcut cheltuielile, acesta trebuie să-și asume că orice cadou făcut în considerarea acelei relații este un lucru pierdut: bijuterii, mobilier, obiecte de artă, inclusiv mașini. Ultima speranță a concubinului cheltuitor este să le primească înapoi din bunăvoința celuilalt.

dsc_7464

Pretențiile la moștenire

Posibilitatea de a moșteni pe cineva îmbracă doar două forme: fie te numeri printre acele persoane cărora legea le recunoaște un drept la moștenire – ceea ce numim moștenire legală – fie beneficiezi de acest drept pentru că defunctul s-a gândit în mod deosebit la tine, prin testamentul său – moștenire testamentară. Singurul mod în care un concubin poate spera să-l moștenească pe celălalt este dacă acesta din urmă i-a lăsat ceva prin testament.

În cadrul moștenirii legale, legea ne spune că dreptul la moștenire îl au rudele defunctului (descendenții, ascendenții privilegiați și ordinari, colateralii privilegiați și ordinari ) și soțul supraviețuitor (art. 963 și 964). Dar nici în privința testamentului, legea nu-i permite celui care lasă-l să procedeze după cum dorește cu bunurile sale. În acest sens, legea civilă a instituit ceea ce se cheamă rezerva succesorală și s-a asigurat astfel că anumite persoane dintre moștenitorii legali la care ne-am referit mai devreme vor primi totuși ceva din averea defunctului (mai exact jumătate din cât i se cuvine fiecăruia în mod normal), în pofida oricăror dorințe contrare ale testatorului. Moștenitorii care au dreptul la această rezervă sunt, potrivit art. 1087 din Codul civil, soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi ai defunctului (adică părinții).

Concret, dacă concubinul care a decedat lăsase mare parte din averea sa celuilalt concubin și “uitase” de copiii și soția sa, ori chiar de părinții săi, dacă e cazul, legea îl sancționează, într-un fel. Astfel că, până la urmă, concubinul supraviețuitor va rămâne doar cu acea parte a moștenirii care nu afectează rezerva succesorală a celor în drept să beneficieze de ea.

Singurul care are un drept de moștenire legală, bine delimitat de lege, este copilul dintr-o relație de concubinaj, întrucât acesta îl va moșteni pe tatăl său indiferent de faptul că tatăl său avea o soție și alți copii, dintr-o căsătorie. Cota copilului din afara căsătoriei este egală cu a celorlalți copii, întrucât legea nu face diferențe între aceștia.

Concluzie

În final, chestiunea se reduce de fapt la opoziția căsătorie – concubinaj. Oricâte situații practice am analiza, vom observa că atât una cât și cealaltă comportă riscuri cu implicații juridice. Riscuri implicite, situații neprevăzute, însă aproape întotdeauna reglementate de lege. Dincolo de preceptele morale – care se schimbă, oricum, de la epocă la epocă – concubinajul este o stare de fapt (dar nu și de drept) care a existat dintotdeauna.

Fără îndoială, cei care trăiesc în concubinaj fac alegerea – spun ei – cea mai ușoară, dar odată cu aceasta, renunță la anumite privilegii juridice destinate exclusiv căsătoriei. Însă dacă ar fi să punem într-o balanță ce drepturi și ce îndatoriri juridice aduce o relație de concubinaj, vom vedea că ea presupune mai mult beneficii, decât obligații – ceea ce nu se poate spune și despre căsătorie.

Simona Voiculescu, avocatnet.ro

Loading...
loading...

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.








TE-AR MAI PUTEA INTERESA