DEMOCRAȚIA SECRETĂ Klaus Iohannis, fost inspector școlar și primar de municipiu, a trecut de jumătatea mandatului de președinte. În 2014, cînd Ponta și SRI n-au căzut de acord asupra ierarhiei în stat, Iohannis s-a strecurat în biroul de la Cotroceni atîrnat de Coldea, așa cum s-au strecurat din peșterea ciclopului Polifem oamenii lui Ulise, atîrnați de oi.
Au trecut trei ani de atunci, iar lucrul bine făcut e mai greu de detectat decît undele gravitaționale. Președintele României a rămas același băiat arătos, înclinat spre muțenie, din care, cînd și cînd, izbucnește o pornire artificială de a vorbi. Nu e nimic de spus despre opera lui politică, despre discurs sau despre viziune, ci doar despre mecanica rostirii chinuite.
Cînd vorbește, Iohannis pare că a fost împins într-un experiment cu electrozi, pe care oameni de știință îl urmăresc la osciloscop. Frazarea e atît de anapoda, accentul pe cuvinte atît de nepotrivit, încît pare că vorbele îi ies din gură înțelese doar pe jumătate. Uneori, un zîmbet i se ițește pe față fără să fie nimic de rîs sau de subliniat, ca și cînd ar fi o obligație sau o instrucțiune de care a uitat. La intervale imprevizibile, ochii i se măresc și apare un balans față-spate al întregului corp, în timp ce lumea aude silabisirea unui cuvînt banal, a cărui cheie nimeni n-o pricepe.
Întreaga apariție a președintelui, cu tot cu zgomote și cu gesturi, are un aer de poticneală, de extrasistolă, de mecanism care scrîșnește. Dacă totul s-ar opri aici, te-ar podidi mila, dar portretul președintelui nostru e incomplet fără suficiența și fără aroganța de care omul nu se leapădă, pesemne, nici la toaletă, ca și cum mandatul i-ar decurge din voința zeului Marte și nu a satirului Florian.
„Niște penali fac o încercare disperată să discrediteze DNA și conducerea DNA”, zice Klaus Iohannis, cu binecunoscuta-i suficiență sacadată, fără să-și pună problema că președintele țării ar trebui să fie ceva mai atent la cuvinte decît sînt procurorii de la Ploiești.
După un trai profesional între adjective, cuvîntul „penal” a intrat recent în familia substantivelor argotice cu înțelesul „infractor”. Iar „infractor” înseamnă „persoană care a comis o infracțiune”.
Nu înseamnă nici suspect, nici cercetat penal, nici martor, nici inculpat, nici trimis în judecată. Aceștia sînt, potrivit legii, în aria presupunerii comiterii unei infracțiuni și sub protecția prezumției de nevinovăție. Doar condamnatul definitiv e infractor, fiindcă vina lui e certificată de o instanță de judecată, deci doar el poate beneficia de acest stigmat prezidențial.
Ceea ce face Iohannis din ignoranță și din nerăbdare politică e un act iresponsabil de discriminare, de persecuție publică, o interferare neconstituțională în activitatea parchetelor și a instanțelor de judecată, implicate în cercetarea ipotezei penale, și o cotonogire a prezumției de nevinovăție, prin a cărei dispariție democrațiile pier.
Mai mult, atunci cînd societatea se adună pe marginile unei falii, un președinte e obligat să se refugieze în relativitate și să propună echilibru, să cîntărească, să prevină, să destindă și să invite la consultări, nu să sară peste realitate, ca și cum procurorii Portocală și Onea ar fi personajele Fraților Grimm.
Dar, pe lîngă tulburările de înțelegere, președintele Iohannis manifestă și tulburări de vedere. Căci, după trei ani de așteptare solitară, după trei ani de week-end-uri, vacanțe și călătorii, el ne livrează o viziune cu probleme oftalmologice: proiectele României ar fi Centenarul și președinția Consiliului UE. Dezvoltarea țării, saltul major fără de care această țară va muri sufocată de corupție și feudalism, pacificarea politică în jurul unui plan radical de progres nu par să intre în calculele miopiei sale.
Viitorul iohannian se întinde doar pînă la frontiera următorului mandat și are densitatea unor vacanțe întretăiate de tăcere. E sarcina democrației secrete și a Serviciului Român de Demonstrații să-l facă posibil.
