NICIUN PUI DE SPERANȚĂ O luptă isterică, oarbă, de câini întărâtați se desfășoară în fiecare zi. Ăla nu e bun, acela a furat, acela a lucrat cu securitatea, acela este băiatul nu știu cui, aia se culcă și cu șeful ei, acela a falsificat acte, a mituit, a înșelat, a încălcat legea, normele europene, și a trecut mereu pe lângă cele 10 porunci.

Atmosfera aceasta de mușcături și ruperi de oase domină emisiunile, intersecțiile, băncile din parcuri și terasele de flecărit. Este atmosfera românească a competiției surde, dar de amorul artei, a muncii ambițioase la dărâmat capra vecinului, a prefăcătoriei. Ne putem mândri că suntem țara în care nici un analfabet și nici un sfertodoct, nici un impostor și nici un școlit la universitățile de paie nu zice:

– Nu știu! Vă cer scuze, dar nu cunosc!

Orice român este doctor în toate subiectele.

– Așa nu e bine! Ai greșit, îți arăt eu, zice răul și tălâmbul, deși nu are habar. La câteva minute după ce l-ai pus să îți arate sau să facă el, se întoarce și dispare, de parcă n-ar fi promis nimic!

Din contrele românului doctor în toate nu iese niciodată nimic.

Nici proiectele sau propunerile mici nu au loc. Încercați să vă aduceți aminte ce performanță (în afara celor din sport) a ocupat agenda publică sau tărăboiul de seară de pe la televiziuni? Ați auzit pe cineva care să dezvolte o părere despre șansele României într-un domeniu sau altul? „Țara asta“, zic cei mai mulți, traversează o criză. O criză de instituții, o criză morală, o criză de personalități, ajungând, în cele din urmă, la o criză de încredere.

La atât pesimism tocat de dimineață până seara nu mai rămâi cu nici un pui de speranță. Nu-ți vine nici să investești, nici să încerci, nici să riști. Nici măcar să aștepți. Din nefericire, unora nu le vine nici să mai rămână!

Cine este marele responsabil cu încrederea în România? Nu cumva președintele țării? Nu cumva Guvernul ar trebui să devină principalul gestionar de oportunități și cheltuieli? Nu cumva partidele politice ar trebui să și propună, nu doar să demoleze? Și să se lupte până când promisiunea lor prinde viață. Toată viața politică a țării noastre se reduce la demolarea adversarilor. Iar cei care n-au nici o șansă în lupta cu elefantul se mulțumesc să-l enerveze sau să-l ridiculizeze.

Marii lătrăi ai acestor vremuri, scârbiți de spiritul mioritic al românilor, nu găsesc altă soluție decât să picure venin în fiecare propoziție. Nici nu-și dau seama cât de mult rău își fac și cât de mult contribuie la dezamăgirea și lipsa de orizont a celor tineri. De câteva sute de ani ne facem singuri un soi de harakiri sufletesc. Pe cont propriu, pe gratis.

În același timp, la periferia marilor orașe se întind platformele industriale. Unele foste fabrici ale lui Ceaușescu, devenite cartiere de locuit la mare înghesuială. Iar în altele, nu peste tot, fabricile și instituțiile care s-au salvat și de care, cel mai adesea, nu știe nimeni. Ați văzut în ultima vreme portretul unui industriaș român? Ați auzit despre vreo performanță a industriei românești, în afară de Duster?

Mai știe cineva ce fel de vagoane se produc la Astra Călători de la Arad, în vreme ce autoritățile române se înghesuie să cumpere din alte țări?

Mai știe cineva ce mecanică fină și ce electronică de top se folosește la AEM Timișoara?

Mai știe cineva ce se produce pe platforma industrială din Militari? Crede cineva că acolo se proiectează aparate de zbor, motoare și se testează comportamentul avioanelor, al elicopterelor și al rachetelor?

Mai știe cineva ce tehnologie și ce performanțe se ating la Bistrița, în „fabrica lui Babici și Savu“?

O Românie dezamăgită se scufundă în emisiunile de televiziune și o alta, industrială, clădită încă din anii comunismului (pe care toți se grăbesc să o scuipe și să o condamne), supraviețuiește pe la periferie. Cine are curiozitatea și norocul să parcurgă la pas zonele industriale din diverse orașe se întoarce în centrul lor cu sufletul încărcat de bucurie. România mai are resurse economice, mai are minți luminate, mai are capacități de înfruntat haosul și prostia.

România căreia acriturile de serviciu îi profețesc spargerea și sfârșitul mai are idei, putere și resurse creative.

Cornel Nistorescu