Vineri după-amiază (2 decembrie 2011) am fost în Catedrala Unirii din Alba Iulia. Am zăbovit acolo câteva minute, timp în care în lăcașul sfânt au intrat jucătorii și antrenorii echipei băimărene de rugby, care disputa a doua zi finala Cupei Românie. Nu ne-am dat întâlnire în Cetate, a fost pur și simplu o întâmplare. Mi-a părut bine că i-am revăzut pe eroii cărții mele (”Învingătorii”) pe care am lansat-o în primăvara acestui an, evident în compania lor. Mărturisesc că am mers la Alba Iulia pentru a fi de față la finală, în vederea documentării scrierii unui nou capitol al cărții, așa cum am promis de față cu multă lume la lansare. Capitol care, indiferent de rezultatul finalei, se ”naște” chiar în aceste zile. Va fi unul destul de stufos, băieții aceștia minunați m-au obligat să scriu pagini multe despre superbele lor reușite din acest an competițional. În fața catedralei am discutat cu tehnicienii Apjok și Lucaci despre finala cu timișorenii. Erau vizibil îngrijorați doar de starea de sănătate a câtorva dintre titulari, piese deosebit de importante în angrenajul echipei. Jucători accidentați în grelele confruntări anterioare, dar nerefăcuți complet pentru ultima partidă oficială din acest an. I-am întrebat cum vor proceda cu Macovei, Gal și ceilalți. Răspunsul a fost ferm: vor intra în teren, pentru că asta își doresc cel mai mult. Oricum nu îi vor putea opri. Nici nu vor încerca, pentru că asta e dorința echipei. N-am mai insistat. Eram mândru că destinele echipei băimărene se află în mâinile a doi oameni minunați. Despre ceea ce s-a petrecut în teren, nu are rost să povestesc. Și-au dat mulți cu părerea, concluzia majoritară a fost că rezultatul reprezintă o surpriză. Da, este o surpriză, dar numai pentru cei care nu cunoșteau situația din vestiarul (mai corect ar fi infirmeria) băimărenilor. Cu cei șapte titulari valizi din punct de vedere medical, vă asigur că nu se mai producea nicio surpriză, vorba lui Vasile Lucaci, de vineri seara ”puteau veni cu toată naționala României, că nu ne-am fi temut de ei”. Admirabil a fost comportamentul sutelor de băimăreni prezenți în tribune. De la Simi Marcovici la președintele Matei, de la foști rugbyști de legendă la directorul Săvoiu, de la jurnaliști la suporteri obișnuiți, băimărenii au format un grup compact, având un singur țel: să fie alături de echipă și să o încurajeze mereu, indiferent de ceea ce se întâmplă dincolo de gardul ce desparte terenul de tribune. La finalul partidei jucătorii băimăreni aveau lacrimi în ochi, o parte dintre ei plângeau în toată regula. Parafrazând puțin o remarcă a lui Lucian Blaga, aș spune că lacrimile sunt cuvintele celor care ar fi vrut așa de mult să spună ceva și nu au putut. Sunt convins că lacrimile au rădăcini mai adânci în sufletele oamenilor, decât unele manifestări de bucurie. Văzându-i pe jucătorii noștri (altfel tari ca stânca), cu lacrimi în ochi, am știut că le-a fost imposibil să găsească în acele momente un alt limbaj al durerii. Până la urmă, lacrimile lor sunt, de fapt, ploaia în care se vor topi primejdiile furtunilor viitoare. Că sigur vor veni și alte provocări, lumea nu s-a sfârșit odată cu eșecul de sâmbătă.

Grigore Ciascai