Victor Petrini, cunoscutul personaj al lui Marin Preda, își începe lunga sa confesiune din romanul ”Cel mai iubit dintre pământeni” cu o frază antologică: ”Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător”. Nimeni nu este fără de moarte. Ea vine întotdeauna aidoma unui hoț, fără să-și anunțe sosirea. Nu are criterii de selecție, de aceea lovește de-a valma: copii din leagăn, oameni în putere sau bătrâni neajutorați. Cu moartea nu se poate purta un dialog în vederea realizării unui compromis. Nu poți să-i spui mai lasă-mă un moment, nu sunt pregătit să te urmez, mai așteaptă, du-te în altă parte și revin-o altădată. Încăpățânată, rămâne veșnic neînduplecată. Părintele Vasile Sorescu scria într-o carte că moartea este cea mai mare binefacere pentru toți oamenii, buni sau răi. Astfel, cei buni se pot bucura mai repede de întâlnirea cu Dumnezeu, iar cei răi pun o stavilă în calea fărădelegilor, degradării morale sau a divereselor patimi. În sprijinul afirmațiilor sale, părintele citează spusele Sf. Vasile cel Mare care, amenințat cu moartea, îi spune călăului: ”De chinurile la care vei fi vrând să mă pui nicio grijă nu port, ci, mai mult, ți-oi mulțumi, căci astfel mă vei trimite mai repede la Dumnezeu”. Mereu mă gândesc la săptămâna în care, după datină, ne pomenim morții cei dragi. Timp de câtva zile, cimitirele îmbracă haine de sărbătoare. Mormintele sunt curățate, împodobite cu flori, iar lumânările aprinse ne aduc aminte de cei plecați dintre noi. De Gaulle, dacă nu mă înșel, a spus sau a preluat o frază care a făcut istorie prin adevărul ei: ”Cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit”. Superbă recunoaștere a meritelor pe care le-au avut înaintașii noștri. Oamenii încep să ”moară puțin” din clipa în care își dau seama că apropiații îi părăsesc rând pe rând. Din acel moment, ”viața” celor dispăruți stă în amintirea  celor vii. Oamenii se adună în jurul mormintelor ca să-i trezească pentru câteva clipe la viață pe cei morți. Se aprind lumânări, se rostesc rugăciuni, se împart dulciuri copiilor și un pahar de băutură adulților, pentru pomenirea celor dispăruți. Apoi îi lăsăm să-și doarmă somnul cel veșnic, iar noi ne întoarcem la necazurile vieții cotidiene, parcă mai multe și mai grele ca niciodată. Sunt convins că, dacă cei plecați dintre noi ar cunoaște greutățile în care de cele mai multe ori ne ducem viața, ne-ar întreba în zilele Luminației: ”De ce ne-ați trezit?” Dar oare, am ști ce să le răspundem?

Grigore Ciascai