În 1970, regizorul american Arthur Hiller câştiga Oscar-ul cu un film de mare succes, intitulat simplu, „Love story”. Ecranizarea sa după cartea lui Erich Segal, avându-i în rolurile principale pe Ali McGraw şi Ryan O’Nael, prezintă povestea de dragoste a doi tineri, studenţi, ce se căsătoresc şi au parte de o fericire de scurtă durată (tot încercând să aibă copii, vor descoperi că ea suferă de o boală incurabilă). Dramă, lacrimi, suferinţă, un tagline celebru – „love means never having to say you’re sorry” – şi o coloană sonoră de neuitat, aceasta ar fi în câteva cuvinte istoria filmului.

Un love story oarecum similar ne propune şi Ligia Seman în cea mai populară carte a ei, „Funiile dragostei”, tiparită la editura Cetate Deva, în anul 2008, care impresionează prin aceeaşi reluare a clasicei poveşti de iubire frântă înainte de termen, de data aceasta din cauza unui mediu social ostil. În creaţiile sale, „Funiile dragostei”, „Handicapul conştiinţei”, „Tragedie şi triumf” şi „Domnind peste împrejurările vieţii”, autoarea impresionează prin capacitatea de a ne oferi o abordare practică a vieţii, ideală de altfel, dacă ne gândim că în acest mod ni se transmit adevăruri de mare actualitate. Concepută sub forma de roman, cu foarte multe dialoguri, relatarea de faţă este pătrunzatoare şi convingătoare, abundenta în conversaţii dinamice, vii, interesante. Eroii sunt prezentaţi obiectiv şi numai prin prisma faptelor lor, captivi ai acestora.

„Funiile dragostei” debutează cu un eveniment fericit, Balul bobocilor din centrul universitar din oraşul T., ocazie de a-i strânge laolaltă pe cei de care depinde mersul lucrurilor în carte. Intriga amoroasă se conturează chiar de la început, pentru că există un cuplu cu care facem deja cunoştinţă, Anca şi Relu, ea studentă la filologie, el la ştiinţe economice, şi altul despre care aflam din relatările Ancai. Este vorba de Lia Mureşan, colegă de facultate şi de cameră cu aceasta şi de Florin Pleşa, politehnist, amândoi creştini. Din acest moment, curgerea evenimentelor poate fi cât de cât predictibilă, pentru că a fi creştin cu doi ani înainte de revoluţia din decembrie 1989 presupune o serie de riscuri. Tocmai această calitate de creştin complică lucrurile şi transformă cartea Ligiei Seman dintr-o simpla dramă ce s-ar fi putut încadra fără probleme în “Colecţia romanul de dragoste”, într-o pledoarie pentru viaţă, acceptare, iertare, promovarea valorilor autentice. Odată cu intrarea în scenă a personajelor negative, Mircea Gabor „un tânăr îmbrăcat cu un costum negru, a cărui haină demodată o tot aranja din mers cu o grimasă de nemulţumire” şi Mihai Andreescu, nepotul şefului securităţii din oraşul T., decorul se modifică şi primele note mefistofelice se fac simţite. Mircea se remarcă prin dorinţa de a parveni cu orice preţ, materializată în colaborarea cu securitatea, Mihai prin frustrarea generată de conştientizarea unei iubiri neîmpărtăşite (despre el ni se spune că este îndrăgostit de Lia, aleasă „Miss Boboc” cu un an în urmă, în prezent prietena lui Florin şi marea absentă de la bal, din cauza credinţei în Hristos). Asistăm la trasarea în nuanţe de gri închis a coordonatelor unei societăţi în miniatură, o societate în care la fel ca în basme, domină eterna luptă dintre bine şi rău. Acţiunea romanului se învârte între căminele de studenţi din centrul universitar al oraşului T., catedrala din aceeaşi urbe, sediul securităţii, casa natală a Liei. Chiar a doua zi dupa balul bobocilor, în incinta campusului universitar se produce o dramă, care declanşează acţiunea propriu zisă. Are loc un accident pus la cale de securitate, în care este ucis Dani, un student creştin implicat în misiunea de transport şi distribuire secretă de Biblii. Se ajunge destul de rapid deci, la momentul crucial, definitoriu, când eroii iau decizia fie de a se aşeza de partea binelui, fie de a trece în tabăra celalată. Relu, unul din numeroşii martori la nedreptatea comisă, alege să nu tacă, în timp ce Mircea realizează că pentru el a sosit clipa cheie, ocazia mult aşteptată de a se alia cu securitatea pentru a obţine bani. Drama sa, aceea a omului de rând dornic să îşi depăşească dintr-o dată condiţia, renunţând la orice scrupul, îl face să piardă de la început simpatia cititorului, iar drumul pe care îl traversează în carte este întunecat, sinuos, plin de meandre. Misiunea grea a lui Dani va fi preluată de Florin Pleşa, un om matur, profund, conştient că odată ce şi-a asumat responsabilitatea, „precauţia pe de o parte, zelul, curajul pe de altă parte, trebuiau îmbinate cu credinţă şi rugăciuni”.

Printre eroii care oscilează şi în care se luptă două forţe, una productivă, luminoasă, curată, amplificată de dragostea pentru Lia, iar alta întunecată, semănând mai degrabă cu un travaliu, aducând cu sine consecinţele tragice dezvăluite în finalul cărţii, este Mihai. Dacă iniţial, nostalgia iubirii sale pentru Lia îi dă putere să colaboreze cu Florin, să nu uităm că el îl transportă pe Dani cu maşina la spital după accident, în continuare, mediul în care se învârte, dublat de o anumită lipsă de sens, de banalitatea unei vieţi din care Dumnezeu şi orice preocupare spirituală lipsesc, îl determină să se apropie de Mircea, devenind părtaş la “şansa” de a face rău în mod gratuit şi inutil.

Pe de altă parte, revelaţia feminină este Anca, personajul care deşi în primele pagini pare să fie în mod categoric opusul Liei, pe parcurs se descoperă ca una dintre firile dispuse să privească în propriul suflet şi să înlăture de acolo non-valoarea, mârşăvia, compromisul. În acest context, cuplul Anca-Relu se echilibrează perfect cu cel format de Lia şi Florin, iar dragostea neîmplinită dintre ultimii îşi găseşte adevăratul sens în cazul celor dintâi. Autoarea ştie să accentueze ideea că în ceea ce o priveşte pe Anca, brusca ei convertire, altminteri neverosimilă, se datorează în primul rând iubirii puternice pe care i-o poartă lui Relu, ajuns la închisoare tot datorită trădării lui Mircea, iar apoi prieteniei oferite de Lia. În final, descoperim că avem de-a face cu un dublu love story, unul concretizat, definit prin bucuria experienţei trăite, Anca-Relu, celălalt amintind de tragediile antice, distrus prematur, dezumanizant, Lia-Florin. La fel ca în romanele realiste, despre care Sthendal spunea că sunt ca o oglindă ce reflectă în mod obiectiv starea de fapt, goana după lucrurile materiale îl determină pe Mircea, cel ce joaca rolul lui Iuda, să dea în vileag, exact în momentul când Lia şi Florin se pregătesc să îşi oficieze logodna, secretul legat de ei şi de Bibliile ilegale. Urmează derularea rapidă a evenimentelor, drama generată de hărtuirea celor doi de către securitate, ce culminează cu uciderea lor. La o abordare superficială, am putea spune că Ligia Seman se foloseşte de Romeo şi Julieta din România comunistă doar ca pretext pentru a descrie infernul omului obişnuit, căruia i se mai pune pe deasupra şi eticheta de creştin. La o citire profundă însă, vom inţelege că tot ceea ce se petrece în carte este în Numele lui Dumnezeu, iar prietenia, spiritul de sacrificiu, dragostea pentru aproapele, chiar dacă ţi-a greşit, iubirea pentru părinţi se întreţes pe acest fundal, argumentând cu realism, absurdul şi abisurile promovate de un sistem absolutist şi acaparator, ale cărui tentacule distrug fiorul sublim al idealului tinereţii.

Eroii sunt până la urmă, nişte vizionari, ei acţionează motivaţi de credinţa, de valorile supreme pe care le ştiu din Cartea Sfântă, iar forţa lor nemaintâlnită, în contact cu derizoriul lumii mârşave în care traiesc, departe de a se slăbi, câştigă, în detrimentul pretenţiilor omeneşti care într-un astfel de tablou se detaşează prin ridicol. Faptul că Mircea şi Mihai ajung să îşi rateze parţial ţinta – „Mircea fusese pionul pe care Dumnezeu îl indepărtase, împiedicându-l să-şi ducă la împlinire planurile prin care Cuvântul Său ar fi putut fi călcat în picioare” – indică încă o dată rolul supranaturalului, de asemenea personaj în roman. Se vorbeşte foarte des în „Funiile dragostei” despre Biblie, iar versetele sunt presărate cu discreţie, ici şi colo, fără a supăra, fără a agasa, doar pentru a puncta din când în când, treptele pe care trebuie să le urcăm pe calea mântuirii. Personajele se adună în jurul Cărţii, care odată cu moartea lui Dani, îi uneşte pe cei rămaşi în viaţă, ajungând să fie pentru ei o moştenire spirituală, plină de învăţături de suflet. Fiecare percepe această Carte în felul lui, pe unii, cum e cazul Ancăi, îi trezeşte din starea de păcat şi de neştiinţă, altora le vorbeşte despre pocăinţă şi despre curăţire – situaţia lui Mihai şi a lui Mircea – iar Liei şi lui Florin le aduce părtăşia cu Dumnezeu, unirea cu El, iubirea lucrurilor pe care El le iubeşte şi în cele din urmă, puterea de a accepta să facă voia Lui, indiferent dacă lucrul acesta presupune despărţirea şi chiar moartea. Rugăciunea lui Florin rămâne cât se poate de sugestivă, putând fi foarte bine un lait motiv al romanului: „Doamne, Te rog nu mă lăsa să cedez. Mai bine orice suferinţe, mai bine moartea decât să mă aplec asupra acelei hârtii din faţa ochilor mei şi să semnez în favoarea fericirii mele personale şi în detrimentul fraţilor mei, pe care aş putea să-i trădez.” La fel de dedicată şi de devotată se dovedeşte a fi şi Lia, dispusă să accepte planul Său până la capăt. „Indiferent ce va fi”, spune ea, „Dumnezeu ne va întări, indiferent ce s-ar petrece, noi ştim… ştim că El ne iubeşte.”

La o analiză atentă este evident că pe lângă autenticitatea celor întâmplate, acţiunea din „Funiile dragostei” nu lâncezeşte nici o clipă, aceasta şi datorită stilului în care este scris romanul – cursiv, pe alocuri frenetic şi oarecum dramatic, plin de elan şi de pasiune constructivă, însă în acelaşi timp simplu, prolific şi nesolicitant. Cartea se defineşte ca o lectură esenţială, ce nu are nimic de-a face cu ficţiunea şi nu poate fi citită sub nici o formă pentru amuzament ori pentru a uita de plictiseală. Totul trebuie luat în serios, totul se adresează sufletului, inimii şi minţii. „Funiile dragostei” se detaşează prin acţiunea extrem de complexă şi construită cu o migală deosebită, iar eroii trăiesc pe undeva, tragismul şi curaţia acelor cazuri tipice de martiri, întâlnite în special în perioada întemeierii creştinismului. Însăşi Lia, rememorând clipele petrecute alături de cel ce îi fusese logodnic, ajunge la o concluzie cu valoare de verdict: „De fapt, numai pentru că el murise ca martir, cu siguranţă, în urma morţii lui, Dumnezeu va face să strălucească şi mai mult lumina Evangheliei. În toate veacurile, în urma martirajului miilor de creştini, în arenele romane ori în timpul inchiziţiei ori al altor împrejurări istorice – moartea martirilor năştea valuri mai puternice, mai înalte de alţi urmaşi ai lui Hristos.” Că este un martiraj o adevereşte ceea ce urmează. Şi toată această învioarare spirituală pornise de la consacrarea deplină a lui Florin, care se rugase în noaptea aceea, înainte de a începe misiunea de transport a acelor Biblii: „Te laud Dumnezeul meu că alături de fraţii mei, pot să-ţi spun fără reţineri: chiar cu preţul vieţii mele, salvează aceste Biblii scumpe, prin care Tu poţi să faci să Te cunoască mii de oameni din acest mare oraş universitar.”

Din carte nu lipsesc nici accentele filosofice, în special în ultima parte, atunci când Lia meditează asupra celor întâmplate şi începe să se gândească din ce în ce mai mult la trecerea în nefiinţă. „Asemănarea dintre persoana ta şi o picătură dintr-un val care înoată cu curentul împreună. Cât de bine era să ştie că simplul ei gând, simplul ei pas, însemna infinit mai mult în ochii lui Dumnezeu, decât o simplă picătură purtată de curent, decât un simplu zbor de pasăre în văzduh.” Desigur că nuanţele filosofice sunt general umane, de bun simţ, fără a avea pretenţia că ar putea răspunde unor întrebări esenţiale şi existenţiale. Finalul romanului este apoteotic, iar moartea Liei Gavriş se transformă într-o jertfă ce îi uneşte pe foştii ei colegi, cândva hulitori de Dumnezeu, acum însă discipoli ai lui Hristos, într-un fel de confrerie secretă, clădită pe lumina Evangheliei şi pe puterea pocăinţei. Ca modalitate de expunere, Ligia Seman foloseşte caracterizarea directă (descrierea personajului de către autor – Lia, „din nou cea mai frumoasă, şi pentru aceasta băieţii o admirau, iar fetele o invidiau”), autocaracterizarea (personajul se dezvăluie prin propriile gânduri, sentimente şi stări sufleteşti – „De ce să fie tot timpul inferior? Pentru că nu avea bani ca şi Relu, ca şi ceilalţi cunoscuţi de-ai lui? Nici măcar un costum pentru o seară deosebită”), caracterizarea indirectă (personajul se detaşează prin modul de a vorbi, gesturi, comportament, îmbracăminte, înfăţişare, etc.- „Şi această impresie se conturase nu numai la vederea costumului pe care-l purta Mihai, mai mult decât elegant, croit dintr-o stofă asemănătoare cu cea pe care Mircea o văzuse purtată doar de profesorii săi în momente festive. Ochelarii cu rame subţiri, negre, în contrast cu faţa albă, prelungă, îi evidenţiau parcă mai mult decât altceva aerul de intelectual”, caracterizarea de catre celelalte personaje – care-şi exprimă opiniile, părerile, gândurile despre personajul aflat în atenţia autorului: „Ajunse faţă în faţă cu Relu. Din nou remarcă faptul că arată bine; Pentru Florin, fiecare clipă trăită în viaţa aceasta însemnase Cristos, însemnase proslăvirea Lui.”

Ar mai fi de remarcat că „Funiile dragostei” nu este scrisă într-un stil greoi, ci într-un stil, modern, antrenant, însă laborios, care reuşeşte să-l introducă pe cititor în universul unor tineri ce luptă pentru propriul lor ideal. Uşurinţa în exprimare a Ligiei Seman demonstreazăa autenticitate şi puterea de a stăpâni un limbaj bine cristalizat, pe un fond liric, pe alocuri pedagogic. Indiferent că este vorba despre dragostea agape sau cea eros, cuvântul cheie este convertire, atât în planul limbajului şi al conţinutului, cât şi în cel al metodei şi al tehnicii de realizare. Avem de-a face cu o carte sentimentală, romantică, populară despre un cuplu tragic, fără a cădea însă în banalul best seller-urilor ce se citesc în tren sau în avion. Dragostea înnobilează şi purifică totul şi are puterea de a depăşi complicaţiile ivite. După obstacolele întâlnite şi sacrificiile făcute, el şi ea au şansa de a se întâlni în ceruri, aşa cum îşi dorise Lia, atunci când ca o presimţire a evenimentelor ce aveau să urmeze, a propriei morţi, are o premoniţie, o viziune, gândindu-se „cât de frumos ar fi fost ca împreună, ea şi Florin, ţinându-se de mănă, să păşească amândoi în faţa zâmbetului Mântuitorului.” Aşa se şi întâmplă, pentru că Lia i se alătură logodnicului ei în viaţa de dincolo, lâsând în urmă iertare şi împăcare. Suntem martorii unor evenimente plăsmuite de dragoste, astfel că nu există loc pentru regrete, pentru ură, pentru păreri de rău. Iar lecţia pe care o învăţăm este una simplă şi la obiect – „love means never having to say you’re sorry.”

Octavian D. Curpaş, Phoenix, Arizona