Duminica a 6-a după Paşti (a Orbului din naştere) Ioan 9, 1-38
Duminica a 6-a după Paşti este dedicată unui om orb din naştere, pe care Mântuitorul Hristos îl vindecă, redându-i vederea trupească şi duhovnicească, unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu. Minunea vindecării orbului din naştere survine după o întâlnire extrem de dură avută între Mântuitorul şi iudeii din Ierusalim, în prezenţa poporului care-L urma şi pe care-l învăţa în templu. Iudeii tocmai au adus la Iisus o femeie prinsă în adulter, pe care după legea lui Moise trebuiau să o ucidă cu pietre, dar aveau nevoie de confirmarea Învăţătorului. Replica lui Iisus a fost neaşteptată. „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.“ Cei prezenţi rând pe rând au plecat, rămânând doar Iisus cu femeia. Mântuitorul o iartă, dar îi dă şi un canon: „Mergi, de-acum să nu mai păcătuieşti“. Şi îndată după această întâmplare, Iisus le spune celor care-L urmau: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“. Această mărturisire directă şi fermă a căzut ca un fulger peste adversarii Lui. Şi a început o dispută între iudei şi Mântuitorul, care avea să se termine prin intenţia acestora de a-L ucide, aruncând cu pietre asupra Lui. Pe acest fond al disputei, Iisus iese din templu ferindu-se de ei, trecând mai departe. Evanghelistul Ioan ne relatează în capitolul 9 al Evangheliei sale că, după acest incident, Iisus întâlneşte un om orb din naştere, pe care-l vindecă şi pe care-l câştigă ca pe un adevărat apostol şi mărturisitor al Lui. Legătura dintre cele două evenimente, al iertării femeii păcătoase şi al vindecării orbului din naştere, rezidă în cuvintele Mântuitorului: Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.
Vederea lui Dumnezeu
În cuvântul de învăţătură la această duminică voi încerca să vorbesc tocmai despre tema vederii lui Dumnezeu prin asumarea luminii credinţei aduse în lume de Fiul Său şi pe care a şi dobândit-o orbul din naştere. Înainte de a intra în tratarea temei, ne întrebăm: poate fi văzut Dumnezeu? Într-una din cântările de la slujba Înmormântării mirenilor se afirmă neputinţa vederii lui Dumnezeu de către oameni: Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre care nu cutează a căuta oştile îngereşti; iar prin tine, Preacurată, s-a arătat oamenilor Cuvântul întrupat, pe Care slăvindu-L, cu oştile cereşti, pe tine te fericim. Ce este cu neputinţă oamenilor? A-L vedea pe Dumnezeu în fiinţa Sa. Episodul din viaţa lui Moise, când este chemat de Dumnezeu, este grăitor. Când vede pe îngerul Domnului ce i se arată în para de foc, ce ieşea dintr-un rug, merge mai aproape să vadă această arătare minunată, iar Dumnezeu intervine şi-l opreşte, spunându-i: „Nu te apropia! Ci scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt! Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeu lui Iacov! Şi şi-a acoperit Moise faţa sa, că se temea să privească pe Dumnezeu“ (Ieşire 3, 5-6). Iar Evanghelistul Luca în cartea Faptele Apostolilor ne dă un amănunt important: „Şi Moise tremurând nu îndrăznea să privească“ (F.Ap. 7, 32). Aceasta era starea de lucruri în Vechiul Testament. Descoperirea lui Dumnezeu oamenilor avea limitele ei, iar oamenii, chiar cu credinţă în Dumnezeu, se temeau, nu îndrăzneau să-L privească, tremurau doar la auzul cuvintelor Lui, relaţia de comuniune cu Dumnezeu era restricţionată şi se limita la jertfe, ritualuri, rugăciuni de curăţire, toate cu un caracter extern, care nu favorizau schimbarea făpturii din interior, ci legea era înţeleasă ca o respectare strictă a literei, şi nu în duhul ei. De aceea, Mântuitorul Hristos avea ca prioritate misionară să-i determine pe contemporanii Lui, pe iudei, să-şi schimbe mentalitatea, să îndrăznească să-L privească pe Dumnezeu, să-L recunoască şi să-I împlinească poruncile, nu din frica nerespectării literei, ci dintr-o convingere interioară dătătoare de curaj, pentru a te putea apropia de El cu toată fiinţa ta şi – de ce nu? – a-L vedea cu ochii credinţei pe Cel ce este nevăzut şi cu neputinţă de a fi privit. În convorbirea cu Nicodim, Iisus îi vorbeşte despre posibilitatea omului de a vedea Împărăţia lui Dumnezeu printr-o renaştere duhovnicească, printr-o naştere de sus, printr-o schimbare totală a firii, a mentalităţii, a modului de viaţă învechit în păcate. Iar acest început este posibil prin Taina Sfântului Botez, naştere de sus, care deschide perspectiva vederii Împărăţiei şi nu doar a vederii, ci chiar a intrării în Împărăţie şi a pregustării încă de aici, de pe pământ, a tuturor darurilor cereşti de dincolo de lume.
Orgoliul şi desconsiderarea, fiicele orbirii sufleteşti
Iisus Mântuitorul este uşa prin care intrând putem vedea lumina. Venirea Sa printre oameni a fost planul veşnic al lui Dumnezeu de mântuire a lumii, în ciuda faptului că „printre ai Săi a venit şi ai Săi nu L-au primit“. El era Lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul ce vine în lume, iar această străluminare prin Botez oferă posibilitatea şi certitudinea vederii Împărăţiei.
Spuneam, parafrazându-l pe Sfântul Evanghelist Ioan, că la ai Săi a venit şi ai Săi nu L-au primit. Această respingere a contemporanilor lui Iisus se datorează orbirii sufleteşti în care-şi petreceau viaţa. Nu se puteau debarasa nicidecum de vechea mentalitate, nu puteau, în ciuda evidenţelor atât de clare, să accepte că un anonim din Galileea ar putea fi Mesia; că un „nimeni“ în Ierusalim ar putea să le dea lecţii de conduită şi morală, lecţii de viaţă. Aceeaşi atitudine au arătat-o şi orbului vindecat: „În păcate te-ai născut tot şi tu ne înveţi pe noi?“
Orgoliul, iubirea de sine, desconsiderarea aproapelui, infatuarea sunt tot atâtea obstacole în deschiderea sufletului spre a-L vedea pe Dumnezeu, care aduc orbirea sufletească.
Cu siguranţă că tot omul care-şi pune cu seriozitate problema mântuirii şi a schimbării totale a vieţii păcătoase conştientizează de fapt că toate aceste obstacole îi sunt proprii, sunt ale lui, fac parte din fiinţa şi viaţa lui, din modul lui de a se raporta la Dumnezeu şi la semeni. Această recunoaştere reprezintă primul pas pe care suntem obligaţi să-l facem, pentru a dobândi lumina vederii lui Dumnezeu, a Împărăţiei.
Paşi pe calea virtuţilor
Vederea propriilor păcate este începutul schimbării vieţii, pentru că acest exerciţiu duhovnicesc ce ţine de voinţa puternică de îndreptare aduce după sine multe altele. Conştientizarea faptului că viaţa mea de până acum am cheltuit-o în dezmierdări, am pierdut-o, am irosit-o, am înglodat-o în noroiul păcatului şi nu pot intra la nuntă cu o haină murdară, aşa cum cântăm la Luminânda din Săptămâna Mare: „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa“, îmi trezeşte dorul după o altă viaţă, după un alt mod de viaţă. Acest prim pas mă ajută să dobândesc darul lacrimilor, al părerilor de rău pentru timpul pierdut, iar părerea de rău face trecerea spre a doua etapă a vindecării sufletului meu de orbirea duhovnicească, şi anume dorinţa arzătoare de a mă schimba.
În acest demers duhovnicesc nu vom putea înainta calitativ fără trezirea conştiinţei şi încrederea că Dumnezeu ne stă în ajutor. Dorinţa de a te schimba nu este echivalentă cu schimbarea însăşi, iar acest pas este doar încă o etapă din multe altele. Ispitele rămân aceleaşi, căderile s-ar putea să se repete şi atunci războiul interior devine insuportabil. Cuvintele Mântuitorului Fără mine nu puteţi face nimic trebuie să răsune mereu în mintea şi-n inima noastră. La fiecare Spovedanie ne angajăm că nu vom repeta greşelile trecutului. Părintele Sofronie de la Essex spunea: „Când te duci să-ţi spovedeşti păcatele, nu te duci să te îndreptăţeşti, să ieşi din propriul tău iad, prin propria-ţi putere, sau iniţiativă, sau închipuire, ci în nădejdea iertării şi a tămăduirii“. Duşmanii lui Hristos nu conştientizau necesitatea imperioasă a schimbării modului de viaţă, pentru că se simţeau mântuiţi prin respectarea formală a Legii. Şi de aceea ei nu puteau vedea Lumina de lângă ei.
Asta înseamnă că voi abandona vechea cale a păcatului şi voi călători cu Hristos pe o cale nouă, o cale în care toate acţiunile mele vor fi şi acţiunile lui Hristos, cuvintele mele vor fi şi cuvintele lui Hristos, compasiunile mele vor fi şi compasiunile lui Hristos, faptele mele vor fi şi faptele lui Hristos, bucuria mea să fie şi bucuria lui Hristos, voi vedea în fiecare făptură omenească chipul lui Hristos, în aşa fel încât ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel – „de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ – să nu fie doar o teorie, ci o realitate vie, palpabilă, prin care Hristos să devină vizibil în lume şi prin mine. Orbul, după vindecare, a devenit apostol şi mărturisitor.
Orbul ruşinează ştiinţa cărturarilor şi a fariseilor
Tenacitatea, puterea de convingere, argumentaţia, calmul sunt tot atâtea mijloace de a ne putea desăvârşi vocaţia misionară, de a deveni apostoli şi mărturisitori ai lui Hristos Cel înviat în lumea de azi. Orbul din naştere vindecat s-a transformat radical. Din datele oferite de Evanghelistul Ioan nu reiese ce calitate umană sau ce personalitate extraordinară era acest om. Nici părinţii lui nu intuiau câte nebănuite resurse duhovniceşti, comportamentale iluminau personalitatea fiului lor. Din dialogul tăios pe care îl poartă cu adversarii Mântuitorului, reiese o pregătire intelectuală şi duhovnicească de invidiat. Pomeneam de tenacitatea orbului vindecat. Ce presupune tenacitatea în misiunea de apostol sau mărturisitor azi? Înseamnă stăruinţă, perseverenţă, dârzenie, rezistenţă la replici dure şi inconfortabile, puterea de a te regenera sufleteşte şi de a o lua de la capăt. Ce înseamnă puterea de convingere pentru un apostol al zilelor noastre? Capabilitatea de a schimba conştiinţe, de a-i face pe oameni mai buni prin propriul tău exemplu, de a sădi sămânţa credinţei în sufletele necredincioşilor şi a te împărtăşi de bucuria roadelor credinţei ce răsar din viaţa lor, de a-i convinge pe oameni că Dumnezeu este viu şi că îi iubeşte în ciuda păcatelor pe care le săvârşesc, de a-i aduce pe calea cea bună din proprie iniţiativă. Ce înseamnă pentru un apostol contemporan argumentaţia? Şi aici mă refer atât la cea a credinţei, dar şi la cea raţională. Că trebuie să fim din punct de vedere intelectual la înălţime, în tonalitatea culturii contemporane, la nivelul de dialog cu toate ştiinţele şi artele, pentru a ne face mesajul actual şi inteligibil, iar la nivelul credinţei, oameni ai Duhului, ai teologiei credibile, ai teologiei nu doar pentru cercetare, ci şi pentru viaţă. Ce înseamnă calmul în viaţa unui apostol de azi? Putinţa de a nu te pierde în faţa atacurilor împotriva lui Dumnezeu, ci de a spune adevărul şi a-l mărturisi în orice situaţie şi în oricare loc, într-o deplină stare de linişte, de echilibru sufletesc, stăpânindu-ne pornirile egoiste, aducătoare de dezbinare şi ură. Cu alte cuvinte, cumpănit, liniştit, aşezat, domol, cu stăpânire de sine, imperturbabil, cu pace în suflet, dar în acelaşi timp cu fermitate.
Toate acestea le-a avut orbul din naştere şi ele au contribuit decisiv la dobândirea adevăratei vederi de care avea atâta nevoie. În urma disputelor cu adversarii lui Hristos, care erau de faţă, El nu plecase, dar Se retrăsese pentru a-i lăsa loc apostolului şi mărturisitorului vindecat să se manifeste, să dea frâu liber convingerilor lui personale cu privire la Cel pe care-l făcuse sănătos, să-i ofere posibilitatea de a-şi adânci vederea duhovnicească şi prin propria sa contribuţie. Dacă în darul vederii trupeşti nu avusese nici un merit, în cel al vederii duhovniceşti era nevoie şi de efortul personal. Şi aceasta s-a rezumat în curajul de a-L apăra şi a-L mărturisi pe Binefăcătorul său. Rezultatul? A fost dat afară din sinagogă. A rămas singur, ruşinat în faţa iudeilor, a rămas abandonat, al nimănui, înfruntând oprobriul contemporanilor. Poate al istoriei? Nu! Acum reintră în scenă Hristos. Ştia exact când să-Şi facă simţită prezenţa. Acum era momentul să-l răsplătească a doua oară. „Şi, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este“ (Ioan, 9, 35-37). Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu Se lasă dator niciodată. Ţi-am dăruit vederea trupească pentru că Mi-a fost milă de suferinţa ta, de singurătatea ta, dar ţi-am dat-o şi pe cea a sufletului, pentru că ai crezut în Mine şi pentru curajul tău de a Mă mărturisi înaintea adversarilor Mei cu orice risc, înfruntând ruşinea, denigrarea, înjosirea. Cât de adevărate par acum cuvintele Mântuitorului: „Tot cel ce Mă va mărturisi înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui Meu din Ceruri“. Dovada credinţei rezidă în gestul liturgic pe care orbul vindecat de Iisus îl face: „Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui“ (Ioan 9, 38). Închinarea nu este altceva decât dăruirea totală în grija lui Dumnezeu, şi atunci omul devine o fiinţă liturgică prin excelenţă.
Credinţa, lumină pentru viaţă
Evanghelia citită azi la Sfânta Liturghie se adresează atât credincioşilor, cât şi slujitorilor Sfintelor Altare ale bisericilor noastre. Atât unii, cât şi alţii avem nevoie nu doar de lumina ochilor trupeşti, care este un mare dar primit de la Dumnezeu fără nici un merit, ci mai cu seamă de vederea ochilor sufletului, care se dobândeşte în viaţa aceasta şi se desăvârşeşte în cea viitoare. Atât unii, cât şi alţii se confruntă în postmodernitate cu întunericul necredinţei, născător de discordie între oameni şi de război împotriva lui Dumnezeu. Datoria noastră, a celor care ne ostenim pentru a primi lumina sufletului prin credinţă, este de a-l lua ca model în acest efort pe orbul din naştere vindecat de Iisus. Exemplul lui rămâne paradigmatic pentru noi.
Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ferească de orbirea sufletească pe care au avut-o iudeii, contemporanii Mântuitorului şi să ne învrednicească a dobândi vederea duhovnicească, prin care să putem deveni apostoli şi mărturisitori ai lui Hristos Cel mort şi înviat, în lumea de azi, orbită de necredinţă, zicând şi noi împreună cu cântarea: „Cine va spune puterile Tale, Hristoase, sau cine va număra mulţimile minunilor Tale? Că precum în două firi Te-ai văzut pe pământ pentru bunătatea Ta, îndoite tămăduiri ai dat celor bolnavi. Că nu numai ochii cei trupeşti ai deschis, ai celui orb din naştere, ci şi pe cei sufleteşti. Pentru aceasta, Te-a mărturisit pe Tine, Dumnezeu tăinuit în trup, Cel Care dă tuturor mare milă“. Amin!
Pr. prof. dr. Vasile Stanciu