Duminica după Nașterea Domnului (Fuga în Egipt)

După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arătă în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul și pe Mama Sa, fugi în Egipt și stai acolo până ce-ți voi spune, fiindcă Irod va căuta Pruncul ca să-L omoare. Iar el, sculându-se, a luat noaptea Pruncul și pe Mama Sa și au plecat în Egipt. Și au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul prin prorocul: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte tare și, trimițând, a ucis pe toți pruncii care erau în Betleem și în toate hotarele lui, de doi ani și mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia Prorocul: „Glas în Rama s-a auzit, plângere și tânguire multă; Rahela își plânge copiii și nu voiește să fie mângâiată, pentru că ei nu mai sunt”. După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, în Egipt, și i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul și pe Mama Sa și mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viața Pruncului. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul și pe Mama Sa și au venit în pământul lui Israel. Dar auzind că domnește Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, Iosif s-a temut să meargă acolo și, luând poruncă în vis, s-a dus în părțile Galileei. Și, venind, a locuit în orașul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proroci, că Nazarinean se va chema.( Matei 2, 13-23)

Pericopa evanghelică din prima Duminică după Nașterea Domnului rememorează evenimente petrecute în frageda copilărie a Mântuitorului (Mt. 2, 13‑23). Un prunc născut în Betleem tulbură viața unui rege bolnav de putere. O ființă plăpândă și fragilă, ca orice copil născut de puțină vreme, devine peste noapte inamicul principal al conducătorului țării. Ce‑i drept, lumea era obișnuită cu pornirile maniacale ale lui Irod, mai ales de când își ucisese doi fii, pe motiv că unelteau să‑i ia tronul. Dar ceea ce se petrece acum depă­șește chiar și cele mai sumbre așteptări ale cetățenilor din partea acestui rege excentric. Încercările lui Irod de a identifica pruncul în Betleem au eșuat, astfel încât el pune în aplicare un plan diabolic: poruncește să fie uciși toți pruncii din oraș, pentru a fi sigur că și Iisus va fi printre ei. Oamenii din Betleem și din Iudeea n‑au putut să uite o faptă atât de cumplită. Acest genocid va face ca Irod să nu fie memorat în istorie ca un constructor de geniu – ceea ce, fără îndoială că a fost, după cum dovedesc edificiile sale din Ierusalim și din deșertul Iudeii -, ci ca o ființă malefică, un tiran scelerat, însetat de sângele unor copii nevinovați.

Însă nelegiuitul rege nu știa că Pruncul a Cărui viață caută să o curme se află sub ocrotirea Providenței divine. Bunul și dreptul Iosif veghează ziua asupra Pruncului și a Maicii Sale, îngerul Domnului le dirijează pașii în vis, Părintele Ceresc poartă de grijă Fiului, pentru a duce la împlinire „taina cea din veac ascunsă” (Col. 1, 26). În vreme ce sângele nevinovat curge pe străzile Betleemului, Iosif și Fecioara Maria îl poartă pe Iisus pe calea Egiptului. Au rămas în Egipt până când Iosif a primit de veste – tot de la înger și tot prin vis – că tiranul a murit. De abia atunci s‑au întors în țara lui Israel, stabilindu‑se în locul de obârșie al Sfintei Fecioare – în Nazaret.

Egiptul, loc de refugiu în istorie

Pericopa evanghelică a Duminicii e cunoscută sub denumirea „Fuga în Egipt”. După cum vedem însă, evenimentele relatate în versetele 13‑23 din al doilea capitol al Evangheliei după Matei nu se rezumă doar la fuga din Țara Sfântă în Egipt a Pruncului, a Maicii Sale și a dreptului Iosif. Se menționează și întoarcerea lor din Egipt în Țara Sfântă. Acest amănunt, la rândul său, are o semnificație deosebită în înțelege­rea evenimentelor mântuitoare.

Din punct de vedere geografic, Egiptul se învecinează cu Țara Sfântă. De la Betleem sunt aproximativ 400 de kilometri de străbătut, mergând înspre sud. În mileniul al doilea înainte de Nașterea lui Hristos, puternicul regat de pe fluviul Nil controla politic și administrativ teritoriul Siro‑Palestinei. De atunci, sau chiar mai vechi, erau și drumurile care străbăteau Țara Sfântă și duceau în Egipt, fiind bătute de caravane de negustori și de armate de cuceritori. Sfântul Evanghelist Matei nu dă amănunte despre itinerarul ales de dreptul Iosif.

Unele informații apar mai târziu în Evanghelii apocrife sau în tradiții ale Bisericii copte egiptene. Dar acestea sunt scrise la câteva sute de ani după evenimentul biblic, astfel încât veridicitatea și conformitatea lor istorică nu pot fi verificate. E de presupus, însă, că Iosif a ales cea mai folosită rută a vremii – „Drumul Mării” (Via Maris) – care urma cursul coastei Mării Mediterane. De la Betleem, călătoria dura mai puțin de 3 săptămâni. Cel mai repede se intra pe această rută în Așdod. Drumul trecea prin Gaza, străbătea Peninsula Sinai prin nord și intra în Egipt prin delta Nilului.

Nu numai apropierea geografică va fi influențat alegerea locului de adăpostire de urgia lui Irod. În istoria poporului Israel, Egiptul s‑a dovedit a fi adesea un loc de refugiu. Când condițiile de existență erau neprielnice sau viața însăși era primejduită, israeliții au căutat refugiu în țara străbătută de Nil. Foametea din țară i‑a determinat pe patriarhii biblici să‑și caute adăpost în Egipt, și aici au trăit câteva sute de ani. Mai târziu, în perioada regilor israeliți, refugiații politici alegeau, de obicei, tot Egiptul ca patrie vremelnică. Acolo s‑a refugiat Ieroboam, unul dintre fiii lui Solomon, căzut ulterior în dizgrația regelui. Ieroboam s‑a întors după moartea lui Solomon și a întemeiat un stat nou, desprins din regatul lui David. Am putea crede că un om venit dintr‑o țară străină și care a scindat regatul lui David în două a fost rău primit de locuitorii Țării Sfinte. Și totuși, zece din cele douăsprezece seminții israelite l‑au ales rege pe cel întors din Egipt, preferând să trăiască în regatul întemeiat de acesta.

Un refugiu masiv de populație din Țara Sfântă în Egipt a avut loc în secolul al VI‑lea î.Hr. De data aceasta, oamenii din regatul Iuda fugeau din calea armatei babiloniene. Printre cei care au aflat atunci refugiu în Egipt s‑a numărat și profetul Ieremia. Deși el nu dorise să plece din țară, compatrioții l‑au forțat să îi urmeze. Intuiția lor n‑a fost greșită, căci babilonienii au cucerit statul, iar cei care au rămas în țară au cunoscut umilința înfrângerii și a pierderii pământului natal, fiind deportați în Babilon. Evreii plecați în Egipt nu s‑au mai întors în țară. Au trăit în diasporă și au întemeiat comunități înfloritoare. Cea mai însemnată dintre acestea, în vremea Mântuitorului, se afla în orașul întemeiat de Alexandru cel Mare (în secolul al IV‑lea î.Hr.), oraș care îi purta numele – Alexandria.

Îngerul l‑a îndrumat în vis pe Iosif să plece în Egipt. Iosif nu avea motive să se îndoiască de vis. Egiptul oferise adăpost și înaintașilor din poporul său. Iar în Egipt trăiau evrei.

Rămân, totuși, unele întrebări. Evrei trăiau și în Siria, țară, de asemenea, vecină cu Israel, dar în direcția opusă, în nord. De ce a ales îngerul Egiptul? Ca să evite trecerea prin Ierusalim, unde rezida Irod și pe unde ducea drumul spre Siria? Nu putea, la urma urmei, Dumnezeu să pună capăt vieții lui Irod înainte de Nașterea Mântuitorului? Atunci nici n‑ar mai fi fost nevoie să fugă din țara lor. Se pare însă că altfel erau lucrurile stabilite în planul iconomiei divine. După cum vom vedea, Iisus trebuia să vină din Egipt în țara lui Israel.

Ieșirea din Egipt – tradiția sacră a Israelului

Sfântul Evanghelist Matei insistă asupra faptului că evenimentele din viața lui Iisus confirmă profeții făcute cu secole în urmă. Fuga în Egipt și venirea din Egipt aveau legătură cu o profeție din Vechiul Testament pe care Evanghelistul o aminteș­te: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. Profetul Osea rostise aceste cuvinte. De altfel, ele erau legate de una dintre cele mai importante tradiții sacre israelite: tradiția exodului (sau a ieșirii) din Egipt.

Scoaterea evreilor din robia Egiptului, în timpul lui Moise (în secolul al XIII‑lea î.Hr.), a fost socotită de israeliți ca prima și cea mai însemnată dintre minunile săvârșite de Dumnezeu pentru izbăvirea poporului Său. A fost o trecere de la robie la libertate, de la moarte la viață. A doua carte din Biblie, Cartea Ieșirii, ne spune cum s‑au petrecut lucrurile. Trecuseră câteva sute de ani de când Patriarhul Iacov se strămutase în Egipt, împreună cu fiii săi. Urmașii lor au ajuns robi în această țară, fiind supuși muncilor de corvoadă, clădind orașe în delta Nilului. Erau numeroși și știau că sunt evrei, urmașii lui Iacov – sau Israel, după numele nou pe care Însuși Domnul i l‑a dat lui Iacov. Dar ei nu aveau încă conștiința că sunt un popor. Erau, mai degrabă, o grupă etnică, destul de numeroasă ca să îi îngrijoreze pe egipteni și ca limitarea brutală a nașterilor evreilor să devină o politică prioritară a Egiptului. Evenimentele care au urmat au consemnat și momentul nașterii unui popor, Israel.

Domnul l‑a trimis pe Moise la faraonul Egiptului, să ceară eliberarea evreilor; Domnul a lovit cu plăgi grele țara Egiptului, când Faraon s‑a împotrivit; Domnul a secat marea, încât israeliții au trecut prin ea ca pe uscat; și tot Domnul a înecat trupele egiptenilor porniți în urmărirea lor. Toate le‑a făcut Domnul, de dragul israeliților. Cum să nu se minuneze ei, cum să nu preaslăvească faptele Sale izbăvitoare: „Atunci Moise şi fiii lui Israel au cântat Domnului cântarea aceasta şi au zis: «Să cântăm Domnului, căci cu slavă S‑a preaslăvit! Pe cal şi pe călăreţ în mare i‑a aruncat! Tăria mea şi mărirea mea este Domnul, căci El m‑a izbăvit. Acesta este Dumnezeul meu, şi‑L voi preaslăvi, Dumnezeul părintelui meu, şi‑L voi preaînălţa!»” (Ieș. 15, 1‑2).

Odată cu ieșirea din Egipt, evreii au devenit un popor – dar nu orice popor, ci poporul cu care Domnul a încheiat legământ. Din acest moment al istoriei, Domnul este Dumnezeul lui Israel, iar Israel este poporul Domnului. Când rostește Decalogul în fața poporului, Dumnezeu își alege foarte atent cuvintele. „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te‑a scos din țara Egiptului, din casa robiei.” Nu spune: „Eu sunt Domnul, Dumnezeu”, impersonal și lipsit de orice semnificație pentru trecutul lui Israel. Ci se prezintă ca Acela Care s‑a legat iremediabil de acest popor prin­tr‑o legătură afectivă unică, așa cum un soț se leagă numai de soția sa, sau un părinte numai de copiii săi.

Așa cum pentru creștini cre­dința e rezumată în Simbolul de credință (Crez), pe care îl rostim la fiecare Liturghie, tot așa este izbăvirea din Egipt credoul fundamental pentru israeliți. Acest crez e repetat în psalmi, în cărțile istorice, în cuvântările profeților. Aproape că nu există parte a Vechiului Testament unde să nu se amintească de exodul din Egipt. Până astăzi, principala sărbătoare a evreilor este Paștele iudaic – când se comemorează ieși­rea din Egipt. Exodul a devenit pentru iudei o paradigmă soteriologică – adică un model al in­tervenției izbăvitoare a lui Dumnezeu în favoarea poporului Său.

Sfântul Evanghelist Matei reia așadar profeția din Osea pentru că ea se referea la ieșirea din Egipt a poporului Israel.

Cronica unei iubiri trădate

Să ne întoarcem la profeția lui Osea, unul dintre cei mai vechi profeți din istoria poporului biblic (secolul al VIII‑lea î.Hr.), din care Sfântul Evanghelist Matei citează fragmentar în relatarea sa. Iată cum sună textul citatului în Cartea Osea: „Când Israel era tânăr, Eu îl iubeam; și din Egipt am chemat pe fiul Meu” (Os. 11, 1).

Acest cuvânt profetic fusese rostit cu mai bine de șapte secole înainte de Nașterea lui Iisus. Osea și‑a propus atunci să le aducă aminte contemporanilor săi evenimentul minunat al ieșirii din Egipt. Desigur, profetul ros­tește cuvântarea, dar el nu face decât să reproducă cuvintele lui Dumnezeu.

Vedem că Israel este numit fiu de către Dumnezeu. Tot așa îl numise Domnul și în vremea lui Moise, cu alte secole în urmă, când a decis să‑i scoată pe israeliți din robia egipteană: „Aşa zice Domnul, Dumnezeul evreilor: Israel este fiul Meu, în­tâi‑născutul Meu. Îţi zic dar: Lasă pe fiul Meu să Mi se închine; iar de nu‑l vei lăsa, iată, îţi voi ucide pe fiul tău cel întâi‑născut” (Ieș. 4, 22‑23). Dar fiul Israel s‑a schimbat mai târziu, arătân­du‑se îndărătnic și lipsit de recu­noștință: „Cu cât Eu îi chemam, cu atât fugeau de dinaintea Mea şi jertfeau baalilor şi aduceau tămâieri chipurilor cioplite de idoli. Şi Eu învăţam pe cei din Efraim să meargă în picioare şi‑i luam în braţe, dar ei n‑au înţeles, cu toate că Eu îi îngrijeam ca pe copii, Îi iubeam cu dragoste părintească, cu iubire fără de margini. Am fost pentru ei ca unul care le ridică jugul de pe grumajii lor, şi mă plecam către ei şi‑i hrăneam… Dar poporul Meu este hotărât să se despartă de Mine. Îl strig, dar el nici nu ridică ochii spre Mine” (Os. 11, 2‑4.7).

Poezia rostită de profetul Osea începe ca o idilă, dar se dovedește a fi cronica unei iubiri trădate. Fiul Israel s‑a arătat lipsit de iubirea firească a unui fiu față de părintele său. Părintele a deschis calea izbăvirii, scoțându‑și fiul din robie și purtându‑l în țara făgăduită. Dar fiul Israel a devenit infidel. De aceea, anunță Osea, Israel trebuie să se întoarcă în robie. Dar țara robiei nu va mai fi aceeași: „Nu se vor mai duce în Egipt, ci Asiria le va fi rege, căci n‑au voit să se întoarcă la credință” (Os. 11, 5).

Sentința anunțată de Osea și repetată de ceilalți profeți ai Vechiului Testament a fost dusă la împlinire. Fiul Israel a cunoscut mai întâi robia asiriană, apoi pe cea babiloniană. Chiar și când robiile s‑au sfârșit și fiul Israel s‑a întors în țara sa, n‑a mai fost libertate deplină. Stăpânitori erau străinii, doar neamul acestora se schimba din când în când: mai întâi au fost perșii, apoi grecii, apoi stăpânitori din Egipt și Siria. Țara era supusă Romei când s‑a născut Iisus.

Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul

Relatând evenimentele minunate ale Nașterii Domnului, Sfântul Evanghelist Matei își aduce aminte și de profeția lui Osea. Evanghelistul știe că cele rostite demult s‑au împlinit atunci cu Israel. Dar mai știe că ceea ce spune Dumnezeu sunt cuvinte vii; ele nu se epuizează, odată rostite fiind. Se re‑împlinesc în vremuri noi, fiindcă Dumnezeu lucrează neîncetat în istorie. „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”… Iluminat de Duhul Sfânt, Evanghelistul înțelege cum s‑au împlinit acum aceste cuvinte, cum fiul despre care vorbea Osea este Fiul lui Dumnezeu. De fapt, nu Osea, ci Însuși Dumnezeu îl numește pe Pruncul Iisus „Fiul Meu”. Cei din vremea lui Osea nu puteau să înțe­leagă această taină. Dar acum, odată descoperită, ea trebuie să fie cunoscută tuturor: Fiul lui Dumnezeu s‑a născut în Betleem! Este Iisus, fiul Fecioarei Maria.

Încă ceva important vrea să spună Sfântul Evanghelist Matei. Istoria sacră a fiului Israel începuse cu ieșirea din Egipt. Acum, tânărul Fiu, pe care Tatăl îl iu­bește, se întoarce din Egipt în bra­țele Maicii Sale. Iisus recapitulează astfel istoria sacră a poporului Său, pentru a o duce la împlinire. Se întoarce în „țara lui Israel”, cum ne atrage atenția Evanghelistul, cu scopul de a‑i izbăvi pe cei de aici. Istoria izbăvirii revine la punctul în care începuse cu peste un mileniu în urmă.

Iată de ce Iisus trebuia să vină din Egipt. De acum, întreaga omenire devine un Israel, scos din robia păcatului, călător spre țara făgăduită a vieții veșnice.

Pr. Conf. Dr. Constantin Oancea