În 1991, Dan Voiculescu a depus 230 de milioane de dolari în contul firmelor sale. Pe atunci, dolarul îşi trăia acut mistica, naivă şi aspiraţională, demnă de martirii primului secol creştin. Cu o mie de dolari puteai cumpăra un mic oraş de provincie, cu tot cu industria şi cu locuitorii lui. Asta, de fapt, făcea şi Voiculescu: investea în GRIVCO contravaloarea unor oraşe şi a unor industrii.
Banii au fost furaţi direct din comerţul cu tablă. După ce Securitatea i-a făcut de petrecanie, Ceauşescu n-a mai apucat să emită facturi, aşa că le-a emis Voiculescu. Cele nouă vapoare încărcate cu produsele oţelăriilor româneşti s-au vândut în beneficiul unui om care a reuşit, în 25 de ani, cu toţi banii ăia şi cu mulți alţii adunaţi între timp, să ajungă la puşcărie.
Primul finanţator strategic al economiei postdecembriste a fost Securitatea. Ca să poată domina piaţa şi resursele, fostul aparat de represiune a înţeles că, mai întâi, trebuie să le deţină. Aşa că a sunat goarna şi i-a chemat din cele patru zări pe ofiţerii acoperiţi care făcuseră dovada unui nivel convingător de lăcomie.
Miculii, Păuneştii, Adameştii, Voiculeştii, Nicolaii s-au prezentat bătând din călcâie, au dat proba de travesti şi au primit rolul de milionar repatriat. Fiecăruia i s-a încredinţat o direcţie, o ramură economică şi un capital. Statul a fost silit să se dea la o parte, să-i lase pe infractori să-l percheziţioneze şi, în plus, să le asigure protecţie şi legi. Energia, petrolul, cimentul, medicamentele, mamuţii industriali, băncile, pădurile, minereul, proprietăţile, agricultura – toate aceste direcţii de business au fost alocate de statul major unor prădători de încredere.
Dar operaţiunea de preluare a avut sincope şi rateuri, fiindcă noii capitalişti cu epoleţi s-au dovedit mai proşti şi mai lacomi decât prevedea ordinul de serviciu. Curând, furtul s-a transformat în jaf, iar profitul şi pământul pârjolit au devenit scopuri în sine.
Bogăţia a făcut din foştii căpitani sub acoperire niște idioţi cu pretenţii, cu elicopter, cu televiziune şi cu echipă de fotbal, care şi-au îngropat prada în insula piraţilor. Ca regulă generală, nici unuia nu i-a ieşit vreo afacere cinstită. Când şi-au încercat mâna in mediul privat, fără proptele şi fără licitaţii aranjate, banii li s-au dus pe copcă.
În afara privirilor chiorâşe, societatea n-a primit nimic de la aceşti oameni. Parte a structurilor şi contopiţi cu ele, ofiţerii miliardari s-au mulţumit să fure la întâmplare şi să provoace haos acolo unde şefii lor doreau să fie disciplină. Mai toţi au dat cu oiştea-n gard. În afară de banii ascunşi şi de umbra puşcăriei, nimic nu aminteşte de trecerea lor pe pământ.
Acum, dacă-i asculţi, se vaită că “se vrea distrugerea capitalului românesc”. E ca şi cum ai spune, la înmormântare, că răposatul ar putea să moară.
Doru Bușcu
