Şi au venit la Betsaida. Şi au adus la El un orb şi L-au rugat să se atingă de el. Şi luând pe orb de mână, l-a scos afară din sat şi, scuipând în ochii lui şi punându-Şi mâinile peste el, l-a întrebat dacă vede ceva. Şi el, ridicându-şi ochii, a zis: zăresc oamenii; îi văd ca pe nişte copaci umblând. După aceea a pus iarăşi mâinile pe ochii lui, şi el a văzut bine şi s-a îndreptat, căci vedea toate, lămurit. Şi l-a trimis la casa sa, zicându-i: Să nu intri în sat, nici să spui cuiva din sat. (Marcu 8, 22-26)
Pericopa evanghelică din această zi ne mărturiseşte despre o vindecare miraculoasă a unui orb.
Cum este să nu poţi vedea lumina soarelui, să nu poţi vedea chipurile celor apropiaţi, să nu poţi vedea frumuseţea unei flori? Doar cei aflaţi în situația orbului pot înţelege acest lucru.
Cei orbi nu pot vedea, însă dorinţa lor cea mai mare este să poată face acest lucru. În schimb noi, cei care vedem, parcă evităm să mai purtăm în ochi lumină. În îndărătnicia noastră nu mai dorim să ne vedem părinţii, fraţii sau pe aproapele.
Ochi avem, însă nu mai putem vedea ceea ce Dumnezeu ne pune în faţa ochilor. Ochii ne sunt daţi pentru înălţare, pentru a putea citi Cuvântul lui Dumnezeu sau o rugăciune. În lumina ochilor purtăm frumuseţea creaţiei divine.
(Pr. Dumitru Păduraru)
