Mersul cu taxi-ul e ciudat. Uneori e sec, alteori e dubios. Pentru unii poate fi plăcut, pentru alții poate fi indiferent. Poate că am eu probleme la mansardă însă nu am cum să nu mă simt stingher într-o mașină în care nu am mai urcat niciodată și comunicând, unui străin, o destinație. O spun fără vreo urmă de paranoia. Pur și simplu situația e ciudată. Dar, mă rog, e una din chestiunile aruncate în cotidian și acceptate fără prea multă analiză. Într-un fel, poți privi partea plină a paharului: vezi care e pulsul șoferilor.
Te urci într-un taxi pentru că te grăbești și vrei să ajungi undeva într-un timp cât mai scurt. Sau îți e prea lene să mergi până acasă. Sau nu mai ești în stare să mergi până acasă… Cam în orice situație, șoferii de taxi sunt prin zonă. Un fel de ajutor pe kilometru în caz de nevoie.
Am întâlnit șoferi de taxi cu umor, seci, nervoși, bădărani, simpatici etc, practic toate tipologiile peste care ai putea da în drumurile parcurse de-a lungul anilor. Din tot acest meniu de taximetrie îmi amintesc de o experiență aproape jarmuschiană.
2 dimineața. Mă îndrept cu pași lejeri spre stația de taxiuri. Constat că este un singur taxi în stație, o mașină de culoare roșie. Lumina era difuză înăuntru, șoferul dormea. Bat ușor în geam iar el se trezește derutat. Întreb dacă e liber. Dă din cap că da. Mă urc în mașină si după ce închid portiera, mă lovește melodia: “I hope that I don’t fall in love with you”. Ai de capu’ meu: Tom Waits. Aproape că mi-a picat fața…
– Vrei să pun radio ? întreabă șoferul în timp ce pornește motorul.
– Nu, îmi place Tom Waits, spun eu…
Tăcere lungă. Mă rugăm să nu strice atmosferă spunând ceva de genul: “Tineretul nu mai știe ce e muzică” sau vreun text standard din ăsta de care sunt arhi sătul.Nu a spus nimic. Probabil pentru el era normal să știu de Waits. Îmi cere adresa și mă întreabă pe unde să mergem. I-am zis că mi-e indiferent. A spus că și lui și zâmbește discret. Clar am atins un punct bun de a începe un film de Jarmusch. Waits, taxi, o adresă indiferentă, o rută la fel de indiferentă…
Pe tot drumul am tăcut amândoi. Nici nu era nevoie să vorbim nimicuri pentru că pe fundal muzica spunea deja tot.
Ajungem la destinație. Omul se uită la mine și spune că a uitat să pornească ceasul. Chiar atunci mi-a încolțit gândul: “ce final de cursă nasoală dacă după toată atmosfera asta mișto, mă jecmănește de bani”. Se uită pierdut pe geam și zice să-i las cât vreau. Scot portofelul și îi dau 15 lei. Spune că e prea mult. Ii zic să o lase așa, restul e pentru muzică. Zâmbește discret și se dă jos din mașină. Vroia să-și cumpere ceva de la non stop. Cu ocazia asta îmi amintesc că și eu am de cumpărat apă. Îl las în fața mea, taximetristul cere trei doze de bere, un energizant și un pachet de țigări. Plătește și mă salută politicos. Și chiar atunci am zis că-l întreb:
– Gata? Spre casă?
La care el face o pauză și zice absolut brilliant:
– Nu. Înspre dimineață…
Intră în taxi. Își aprinde o țigară. Pornește motorul și pleacă în sunet de Tom Waits…
Andrei Dinu
