Johannis, marea speranţă a românilor la prezidenţialele din 2014, a reuşit o la fel de mare performanţă în doar un an de zile: s-a fâsâit de tot. Mă întreb câţi dintre noi l-am fi votat în dauna Păcăliciului Victor Ponta, dacă am fi ştiut, sau măcar bănuit, că nu e nici el decât un alt Păcălici, al Serviciilor.

Am avut şansa anul trecut să arătăm lumii că românii nu sunt nici naţionalişti din stirpea lui Vadim Tudor, nici şovini din mai ştiu eu ce altă stirpe, votând un neamţ pentru funcţia supremă în stat. În ochii noştri era curat ca lacrima, deşi începuseră să se vehiculeze deja zvonuri despre afacerile sale imobiliare şi chiar despre cele cu copii, din toate astea noi refuzând totuşi să credem ceva. Era prea frumos neamţul în ochii noştri, aflat pe un piedestal prea înalt, ridicat încă de pe vremea preşedinţiei lui Băsescu, atunci când cu propunerea lui ca prim-ministru în locul lui Boc.

În fine, l-am votat şi am văzut ce a ieşit până la urmă. În privinţa onestităţii, ca tot românul imparţial, s-a ilustrat şi el cum a putut. O sentinţă definitivă, irevocabilă (dar nu şi pentru un preşedinte al României, probabil) a stabilit că a intrat în proprietatea unui imobil prin fals şi uz de fals, împreună cu pitoreasca saconsoartă. Lucru care îi face imputabilă suma de 320.000 de euro obţinuţi de-a lungul mai multor ani, cu titlu de chirie pentru modestul edificiu. În plus, nişte oameni obişnuiţi s-ar vedea repede încătuşaţi şi băgaţi la zdup pentru o asemenea realizare pecuniară.

Avem un nou preşedinte penal, aceasta este concluzia Justiţiei române, împotriva căreia în mod normal nimeni nu ar mai trebui să aibă ceva de comentat. Dar a comentat Iohannis însuşi, care a decretat că decizia „nu e bună” şi, în consecinţă, o va ataca. După modelul cazului Rarinca. Ce nu pot face, la urma urmei, nişte judecători deştepţi şi cu simţul „datoriei” în sânge? Precum odinioară cei „cu naşul în suflet”…

Urmează, din păcate, un al doilea aspect al problemei pe care o întruchipează preşedintele nostru. Căci, dacă nu e român în pofida cetăţeniei, prin binecuvântata-i origine etnică germană, nu e român nici prin sentimentele sale, departe de orice tangenţă cu spiritualitatea poporului nostru. În promulgarea fără nicio ezitare a legii 217, aşa-zis antilegionare, putem acuza acest lucru, precum şi lipsa unei culturi elementare care să-l fi orientat cât de puţin în această problemă. Dar el, preşedintele care cu obstinaţie duce mâna la inimă de câte ori se intonează imnul naţional, se îndepărtează chiar de interesele noastre fundamentale, atunci când acceptă fără crâcnire diktatele care îi vin de la Bruxelles, via Berlin uneori.

A mimat iniţial împotrivirea la cotele obligatorii de refugiaţi, pentru ca în final să nu mai crâcnească deloc, refuzând să urmeze modelul unor ţări ca Ungaria, Cehia sau Polonia, care nu s-au sfiit de la bun început să adopte o atitudine intransigentă în această privinţă. A promulgat o lege într-o formă care le permite în continuare austriecilor să ne radă tot fondul forestier şi să-l mute departe de noi, lăsându-ne munţii şi dealurile golaşe.

A umplut Administraţia Prezidenţială de figuri pitoreşti, de la somniacul şef al cancelariei până la Sandra Pralong, salvatoarea de securişti în decembrie ’89, iar guvernul de „tehnocraţi” cu alţi securişti mai tinerei, el însuşi părând mai degrabă un vajnic reprezentant al „patrioticelor” noastre Servicii, ca de altfel toţi conducătorii noştri ce s-au succedat de la Revoluţie încoace. Cireaşa pe tort a fost decizia de anulare a recepţiei oficiale de ziua naţională a României, un clar semnal care-l va umple de plăcere pe Soros, adevăratul său patron spiritual, împreună cu găştile lui oengiste din România.

Adus de acestea la putere, le rămâne fidel până la capăt, refuzând să repete aici modelul băsist, un personaj de coşmar care s-a transformat repede în tartorul lor. Actualul nostru prezindent are un model, de data asta în stil pur românesc, de miel blând care suge de la două maice, dacă nu de la trei sau mai multe.

Radu Ulmeanu