Duminica a 25-a după Rusalii – Pilda samarineanului milostiv

În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea? Iar el, răspunzând, a zis: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”. Atunci Iisus i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc, venind şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Deci, care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea. (Luca 10, 25-37)

Duminica aceasta Biserica a rânduit să fie citit un pasaj scripturistic din Evanghelia Sfântului Luca, înfăţişându‑ni‑se Pilda samarineanului milostiv, în care ni se dezvăluie faptul că Domnul Iisus Hristos, prin Jertfa și Învierea Sa, oferă nu atât de mult un model de comportament milostiv şi iubitor faţă de aproapele, cât, în primul rând, o restaurare ontologică a omului căzut între tâlharii diavoli și desfigurat de gravitatea păcatelor sale.

Interpretarea clasică a acestei pilde e una moral‑socială în care se accentuează mai întâi dimensiunea „milei nemăsurate și a iubirii de oameni nemărginite” (cum găsim în slujba Înmormântării) a lui Dumnezeu‑Tatăl Care „pe Fiul Său Cel Unul‑Născut L‑a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16), și apoi se transferă puterea făcătoare de viață/tămăduitoare a acestei iubiri dumne­zeiești asupra creștinilor care, în calitate de ucenici ai lui Hristos, trebuie să o converteas­că/­trans­pună în milă și ajutorare a tuturor celor sărmani indiferent de statusul social ori de apar­te­nența culturală sau religioasă a acestora.

Intriga care determină enun­țarea acestei pilde stă în conflictul mai mult sau mai puțin decla­rat al reprezentanților legii Vechiului Testament care se considerau a fi învățători exclusiv ai poporului iudeu, fiind deran­jați, în consecință, de faptul că Domnul Iisus Hristos învăța mulțimile „ca unul care are putere, iar nu cum îi învățau cărtu­rarii lor” (Mt. 7, 29), fiind numit chiar „Rabbi”, adică „Învățăto­rule”. În acest context tensionat, învățătorul de lege se apropie cu viclenie de Domnul Iisus încercând să‑L pună în dificultate, adresându‑I două întrebări: „Ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” și apoi: „Cine este aproape­le meu?” În fața acestor întrebări Mântuitorul Hristos răspunde cu o plidă simplă, dar plină de înțelesuri duhovnicești.

 De pe calea vieții pe calea morții

Omul care cobora de la Ierusalim spre Ierihon și a căzut între tâlhari, fiind dezbrăcat, rănit și lăsat aproape mort, reprezintă umanitatea/firea omenească care a părăsit raiul comuniunii cu Dumnezeu, fiind dezbrăcată de veşmântul de lumină cu care Adam era îmbrăcat în rai şi rănită cu rănile păcatului ce i‑au desfigurat chipul divin. Tâlharii care au pus la cale această prădare a omului sunt reprezentați de diavolul care „de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el” (In. 8, 44). Această înstrăinare de pomul vieții aflat în mijlocul Ierusalimului Ceresc a dus la o degradare a omenirii care decade din lumina dumnezeiască, devine aproape moartă din punct de vedere spiritual și primește moartea biologică ca plată a păcatului (Rom. 6, 23). Deci, calea aceasta care trebuia să fie o cale a vieții, dacă nu ar fi fost făcută de om, nu în mod autonom, ci în conlucrare cu harul dumnezeiesc, devine o cale a durerii și a morții în care omul, din pricina însingurării și a întreruperii legăturii cu Izvorul vieții, devine neputincios în fața asalturilor diavolești.

Deși omul se afla rănit de păcate și cu puterile chipului dumnezeiesc întunecate, Dumnezeu nu îl părăsește, ci instituie preo­ția legii vechi (preotul și levitul) care avea rolul de a ține vie în conștiința umanității cre­dința în Dumnezeul Cel adevărat și a o pregăti pentru venirea lui Iisus Hristos la „plinirea vremii”. Însă, după cum exprimă textul Evangheliei de astăzi („un preot cobo­rape calea aceea”), și instituția preoției legii vechi decade de la menirea sa inițială, devenind incapabilă să ridice omul căzut din întunericul păcatului în lumina harului dumnezeiesc vindecător și dătător de viață veșnică.

Iisus Hrisos restaurează firea umană căzută

Până la acest moment, pilda rostită de Domnul Hristos ne prezintă un tablou dramatic și pesimist. Un om este prădat de tâlhari, lăsat aproape mort pe marginea căii vieţii și fără nici o nădejde de a mai fi salvat. Însă, tocmai atunci când părea să nu mai existe nici o rezolvare a acestei situații nefericite, coboară pe aceeași cale un samarinean care a venit la cel căzut și „văzându‑l, i s‑a făcut milă de el”. Mai mult decât atât, l‑a ridicat din locul în care fusese lăsat de talhari, i‑a legat rănile și a turnat pe ele untdelemn și vin, apoi l‑a așezat pe asinul său și l‑a dus la o casă de oaspeți.

Samarineanul milostiv este de fapt Iisus Hristos, Iubirea întrupată, Care îl restaurează pe om, aplecându‑Se asupra lui spre a reimprima şi a restaura astfel din nou chipul Său dumnezeiesc în om, asumându‑i trupul, reîmbrăcându‑l cu veşmântul mirungerii, vindecându‑i şi investindu‑i, astfel, chipul dumnezeiesc cu potenţele asemănării şi consacrând prin aceasta firea omenească ca altar al unei alte umanităţi din care să izvorască în lume o altă viaţă omenească, plină de posibilităţile belşugului harului dumnezeiesc ce face ca omenirea „viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (In. 10, 10).

Untdelemnul cu care samarineanul unge rănile celui căzut între tâlhari reprezintă Sfântul și Marele Mir cu care Hristos Domnul sfințește umanitatea, devenind astfel „templu al Dumnezeului Celui viu” (II Cor. 6, 16). În acest sens, Sfântul Nicolae Cabasila spune că „și bisericile sau locașurile noastre de rugăciune ne aduc binefaceri abia după ce s‑a turnat asupra lor Mirul rugăciunii. După ce odată s‑au uns cu aceste sfinte uleiuri, bisericile se prefac în ceea ce și numele lor le arată, pentru că «Mirul turnat peste fața lumii», despre care vorbește Solomon, este chiar Mijlocitorul nostru pe lângă Dumnezeu‑Tatăl, prin aceea că S‑a vărsat peste noi, ni S‑a făcut nouă spre ungere și S‑a scurs până a ajuns înăuntrul firii noastre”. Astfel, Hristos, Samarineanul Milostiv, întemeiază noul om restaurat de El ca nou altar şi nou templu, investindu‑l cu calitatea de a fi la rândul său izvor al harului său hristic, izvor al unei noi vieţi înnoite, de o altă calitate, harică, iubitoare, cerească şi dumnezeiască.

Vinul turnat pe răni înseamnă vinul Sfintei Euharistii, adică Sângele Domnului, pe care omul îl primește în Sfânta Împărtășa­nie împreună cu Trupul Domnului Hristos „spre vindecarea sufletului și a trupului”, „spre iertarea păcatelor și viața veșnică”. În Sfânta Euharistie, prin unirea cea mai intimă cu noi la nivel sacramental, El – spune Sfântul Nicolae Cabasila – „schimbă întru totul lăuntrul primitorului, împrumutându‑i însăşi personalitatea Sa, iar noroiul care primeşte vrednicie de împărat nu mai este noroi, ci se preface în însuşi trupul Împăratului; ceva mai
fericit decât această soartă nici nu s‑ar putea închipui”. Așadar, dacă prin Sfântul Mir „ne‑amîmbrăcat în Duhul Sfânt, prin Sfânta Împărtăşanie ne înduhovnicim trupul, sufletul şi toate puterile noastre”, devenind, după chipul Său, împăraţi şi preoţi şi învăţători ai noii vieţi dăruite omenirii prin Duhul, omul devenind astfel un reprezentant personal al prezenţei lui Hristos în creaţia Sa căreia e chemat să‑i împărtăşească Duhul Sfânt, viaţa cea în Duhul, de o cu totul altă calitate decât viaţa pământească, obişnuită pentru omul căzut.

Casa de oaspeți în care a fost dus omul rănit de tâlhari pentru a fi vindecat în chip deplin reprezintă Biserica „cea care a primit pe toți și i‑a cuprins pe toți” (Sfântul Chiril al Alexandriei), care este „anticamera Împărăţiei cerurilor” (Sfântul Nicolae Cabasila) şi „laboratorul învierii noastre” (Sfântul Maxim Mărturisitorul), pentru că doar în Biserică ca instituţie a comuniunii omul se poate realiza şi desăvârşi ca persoană în comuniune cu alte persoane, depăşind limitările firii omeneşti prin deschiderea acestei firi – prin harul dumnezeiesc ca lucrare sau energie necreată unită fiinţial cu fiinţa lui Dumnezeu – către infinitul firii dumnezeieşti care e iubire şi viaţă desăvârşită.

Iisus Hristos consacră o nouă umanitate

Preotul şi levitul nu s‑au apropiat de cel rănit pentru că îl considerau străin de neamul lor, legea veche interzicându‑le iudeilor „să se unească sau să se apropie de cel de alt neam” (F.Ap. 10, 28; Lev. 11, 47). Așadar, Evanghelia ne prezintă aici faptul că slăbirea comuniunii omului cu Dumnezeu a dus și la o fragmentare a umanității, sfărâmată de considerente rasiste, xenofobe. Porunca aceasta fusese dată pentru a‑i ţine pe iudei departe de idolatria popoarele vecine, dar nu viza sub nici un chip situaţia de faţă, în care preotul sau levitul trebuia să îi dea celui de alt neam ajutorul necesar, omeneşte posi­bil, salvării vieţii lui. Evreii erau sclavi unei acrivii greşit înţelese ce‑i conducea la xenofobie şi la ura altor popoare sau religii diferite de cea a lor. Nu înţelegeau că prin iubire îl poţi converti pe cel de aproape. Putem contempla şi astăzi în comportamentul religios al unora o asemenea acrivie greşit înţeleasă ce sfărâmă societatea şi omenirea perpetuând conflicte şi războaie chiar de către religii care se consideră ale păcii… Hristos le arată rabinilor ce‑L ispiteau adevăratul înţeles, dorit de Dumnezeu dintru început, al acestei porunci a „neapropierii de cei de alt neam”, dar şi reîntemeiază omul pentru a‑l face capabil să îl iubească pe cel de alt neam, dăruindu‑i pildă şi putere de a‑şi iubi chiar vrăjmaşii (Mt. 5, 44). Este vorba tocmai de această fire omenească vindecată de Hristos şi consacrată ca altar şi izvor al unei alte umanităţi care este unită în Dumnezeu, înnobilată, integră, dreaptă și sfântă.

Şi, dacă încercăm să privim mai în adânc, înţelegem că în acestă pildă, de fapt, Iisus Hristos Se înfăţişează astfel ca „Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile”, aducând Tatălui drept jertfă, nu un miel fără prihană – pentru că omenirea decăzuse, ajungând „din creştet până în tălpile picioarelor fără nici un loc sănătos; totul este numai plăgi, vânătăi şi răni pline de puroi, necurăţate, nemuiate cu untdelemn şi nelegate” (Is. 1, 6) -, ci firea omenească bolnavă, rănită, beteagă, pe care El o restaurează în trupul său de Samarinean Milostiv în care asumă trupul omului înstrăinat de nea­mul său şi căzut între tâlhari, consacrând, astfel, o nouă umanitate care este „seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (I Petru 2, 9). El devine Preotul legii celei noi a iubirii care se apleacă cu milă și bunătate asupra omului căzut, rănit de păcatele sale, și‑l vindecă pe acesta reașezându‑l în cadrul unei alte umanități, transfigurate de iubirea şi de lumina lui Hristos Cel înviat: „Voi care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n‑aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi” (I Petru 2, 10).

Despre această umanitate nouă şi despre modul cum ea trebuie să existe şi să se manifeste întreolaltă dacă vrea să păstreze şi să înmulţească darul cu care Hristos a dăruit‑o restaurând‑o, ne vorbește Apostolul de astăzi, care îi îndeamnă pe creștini să păzească „unitatea Duhului întru legătura păcii”, deoarece aceștia sunt „un trup și un Duh” în Iisus Hristos, Domnul nostru. Sfântul Ioan Gură de Aur ne explică în Omiliile sale la Epistola către Efeseni modul cum trebuie înțeleasă această „unitate a Duhului” întrebându‑se retoric: „Ce este unitatea Duhului? La fel cum în trup e o suflare care menţine unitatea tuturor, şi face un trup din mădularele disparate, la fel e şi aici. Dacă duhul ne‑a fost dat, e pentru a uni cele care sunt separate prin diferenţa de origine sau de obişnuinţe: bătrân sau tânăr, sărac sau bogat, copil sau adolescent, bărbat sau femeie, toţi, în cele din urmă, devin un singur tot, ceva mai mult decât un trup unic. Căci această armonie spirituală este mai desă­vârşită decât alta, această unire este încă mai strânsă. Fuziunea, contopirea sufletelor e cu atât mai completă, încât nu admite nici diviziunea, nici distincţia părţilor. Şi cum se menţine ea? «Prin legătura păcii». Ea nu va putea subzista în neprietenie, în discordie. «Câtă vreme este între voi pizmă şi ceartă şi dezbinări, nu sunteţi, oare, trupeşti şi nu după firea omenească umblaţi?» (I Cor. 3, 3). Aşa cum focul, dacă are de a face cu lemn uscat, este tot un rug imens, în timp ce dacă are de a face cu umiditatea, aceasta se opune progresului său și acestei întâlniri, la fel nici o răceală nu poate contribui la unitatea de care vorbesc; acest lucru este, în general, caracteristic pentru ceea ce este arzător. Iată de unde se naște focul iubirii: din «legătura păcii» prin care Pavel vrea să ne unească pe toţi. Dacă ai vrea să te ataşezi unei alte persoane, nu poţi decât să încerci să o apropii mai mult de tine; dacă vrei ca aceeaşi legătură să vă unească, trebuie să începi prin a o atașa pe aceasta: acesta este modul în care el vrea ca noi să fim uniți unul cu altul; el nu ne cere doar să trăim în pace, să ne iubim, ci ca toată lumea să aibă doar un suflet. Nobilă legătură! Să ne slujim de ea pentru a ne uni cu Dumnezeu și cu aproapele.”

Omenirea nouă, restaurată de Hristos, e astfel menită să trăiască o viaţă plină de iubire ce o menţine unită în cadrul aceluiaşi trup al lui Hristos de la capul Căruia se revarsă viaţa şi înţelepciunea cea adevărată, trăind astfel respiraţia dătătoare de viaţă nouă şi înviată a Duhului Sfânt al lui Hristos, ce animă Biserica sau trupul Său pnevmatizat, făcând ca lumea să aibă doar un suflet, sufletul lui Hristos care vrea să trăiască în noi şi pe care ni s‑a dat darul de a putea să Îl personalizăm fiecare în mod propriu în viaţa noastră prin sinergie cu bogăţia vieţii Sale dumnezeieşti.

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte mai profund despre chemarea omenirii de a deveni toată trupul lui Hristos, explicând cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Ce a spus el, îndemnându‑ne la unitate? «Fiţi un singur trup și un singur Duh, după cum ați fost chemați la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o credință, un botez.» Ce este acest trup unic? Credincioșii din întreaga lume, cei care au devenit şcredincioşiţ, care vor deveni. De asemenea, pentru cei care au fost primiţi, chiar înainte de venirea lui Hristos. Cum așa? Pentru că știau, de asemenea, pe Hristos. Iată dovada: «Avra­am, tatăl vostru, a dorit să vadă ziua Mea; a văzut‑o și s‑a bucurat» (In. 8, 56). Și din nou: «Dacă ați crede pe Moise, aţi crede, fără îndoială, şi în Mine, pentru că de Mine a scris» (In. 5, 39); și profeții deopotrivă. Ei nu ar fi scris despre El fără să știe ce spuneau: știau şi, mai mult, toți Îl adorau. Prin urmare, aceştia constituie, de asemenea, un singur trup. Trupul nu mai este un element separat de minte, de spirit, afară de cazul în care nu ar mai fi un trup. În mod similar, ne‑am obişnuit să spunem vorbind de lucruri care formează o unitate, o înlănţuire desăvârşită: Acesta este un singur trup. De aceea, în Unire formăm un singur trup pentru un singur cap”, Care e Hristos, Logosul veşnic al lui Dumnezeu, prin Care a creat lumea şi în Care lumea trebuie să se adune în unitate.

Astfel, după cum afirmă și părintele Stăniloae, creştinismul consideră că această umanitate adevărată care se descoperă în slujire e umanitatea aşa cum a vrut‑o Dumnezeu de la originile ei, chiar dacă ulterior păcatul a distrus‑o, iar unele concepţii filosofice şi chiar teologice influenţate de mentalităţile timpurilor au uitat de această înţelegere a omului şi s‑au făcut apărătoarele unor concepţii false despre om, înţelegându‑l ca fiinţă însingurată, atomizată, sfărâmată, rănită şi înstrăinată. În concepţia creştină originară omul e cu adevăr om numai în legăturile sale duhovniceşti existenţiale cu ceilalţi, slujind şi slujit fiind de ceilalţi, numai completându‑se prin slujire reciprocă cu aproapele.

„Mergi și fă și tu asemenea”

Evanghelia se încheie cu sfatul simplu (Mergi și fă și tu asemenea), prin care omul e îndemnat să‑și asume sfințenia acestei noi umanități consacrate de jertfa și Învierea Domnului Hristos.

Însă, constatăm cu tristețe că acest îndemn al Domnului Hristos şi îndemnul Sfântului Apostol Pavel de a „păstra unitatea Duhului în legătura păcii” s‑au atenuat foarte mult în conștiința societății contemporane în care omul iubitor de sine nu mai este în căutarea valorilor perene și nici a comuniunii veșnice. Relativizarea morală în care granițele dintre păcat și virtute sunt disputate în funcție de anumite interese egoiste, oculte și obscure, și în care omul a căzut sub jugul propriei sale biologii prin lăcomie, desfrâu și libertinaj sexual, nu aduce cu sine decât ruinarea și decăderea lamentabilă a socie­tății contemporane care, în felul acesta, se îndreaptă în mod implacabil spre autodistrugere. Sfântul Ioan Gură de Aur se întreabă retoric, întâmpinând probabil o stare tot la fel de decăzută ca şi a societăţii noastre dezbinate şi corupte, actuale: „Acum, ce poate rupe legătura aceasta? Iubirea de avere, de putere, de faimă şi alte lucruri de genul acesta: aceasta este ceea ce o slăbeşte şi o rupe. Cum să facem atunci ca aceasta să nu se rupă? Este nevoie să îndepărtăm patimile, și să înlăturăm ceea ce ar putea pune obstacole în calea dragostei sau să o altereze. Nu este Hristos care a spus: «Când nelegiuirea se va înmulţi, iubirea multora se va răci» (Mt. 24, 12)? Nimic nu este atât de contrar iubirii ca păcatul: nu mă refer doar la dragostea lui Dumnezeu, ci chiar și la cea care are ca obiect aproapele. Cum atunci poate prevala pacea între hoți? vor spune oamenii. Când? Spune‑mi! Poate doar atunci când nu vor mai face hoții meseria lor de hoţi. De fapt, dacă atunci când împart prăzile încetează să respecte legile dreptăţii, și să dea fiecăruia ceea ce îi aparține, veți găsi în curând în mijlocul lor discordia și războiul. Deci, nu există nici o pace între cei răi; dimpotrivă, pacea se găseşte peste tot unde domneşte dreptatea și virtutea. Să privim din nou: poate Pacea să domnească printre cei ce se iubesc dar care îşi sunt rivali? Deloc. Ce exemplu vrei din nou? Între uzurpatori nu poate fi defel pace: în cazul în care nu sunt corecţi și moderaţi unul împotriva celuilalt, dacă îşi fac rău reciproc, neamul lor, rasa lor va fi ştearsă.”

Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur sună profetic şi ameninţător pentru orice om, pentru orice cetate care nu trăieşte în iubire, ci dimpotrivă, în corupţie şi în dezbinare şi în hoţie, şi e profetic şi ameninţător pentru omenirea întreagă ce nu mai trăieşte „în unitatea Duhului prin legătura păcii”, ci „în robia pati­milor sufleteşti prin relaţiile păcătoase şi corupte” ce nasc continuu conflicte economice şi războaie armate, sub domnia tirani­că a păcatului. Cât de actuale sunt cuvintele Sfântului Ioan şi pentru societatea noastră: „Alcătuiţi o cetate, dacă vreţi, doar din oameni nedrepți, toți egali în demnitate: nu vor mai exista judecători defel pentru a pedepsi nelegiuirea, dar toţi, de asemenea, o vor comite într‑ace­eaşi măsură: poate o asemenea cetate sta în picioare? Sub nici o formă. Și între preacurvari este posibilă pacea? Nu veți găsi doi care să fie uniţi. Prin urmare, lipsa de unitate nu are nici o altă cauză decât răcirea iubirii și cauza răcirii iubirii este înmulţirea păcatelor. Pentru că păcatul naște iubirea de sine; el împarte, el descompune trupul; el slăbeşte, el rupe legătura păcii… Virtutea, dimpotrivă, acolo unde se află, are efecte întru totul contrarii: pentru că omul virtuos este invincibil”.

Să trăim aşadar virtutea păstrând starea de vindecare şi sănătate pe care Samarineanul Cel Milostiv a dăruit‑o firii omeneşti şi omenirii, întorcându‑ne din înstrăinare noi, în primul rând, şi îndemnând şi pe toţi cei de aproape în Casa de Oaspeţi a lui Dumnezeu care e Biserica sau Trupul Fiului Său iubit întru Care a binevoit.

Protos. Lect. Dr. Vasile Bîrzu