Ceea ce caracterizează societatea noastră modernă, pe lângă superficialiate şi grabă, ar fi plictiseala. Din păcate, aşa zisul secol al vitezei, urmat de cel al „acceleraţiei” în care trăim,  şi-au pus amprentele peste fiinţele umane, transformându-le în oameni de faţadă, grăbiţi, nemulţumiţi şi plictisiţi de parcă nimic nu îi poate satisface decât banii, poziţia socială şi poftele trupeşti. Vorbesc vrute şi nevrute, mereu curioşi de ceea ce normal nu ar trebui să-i intereseze şi îşi găsesc plăcerea în: bârfe, zvonuri, glume obşcene, în adulter şi în altfel de porniri nefireşti, îngreunându-şi conştiinţa sau eliminând-o din sufletele lor. Şi totuşi! Există soluţii să ne reîntoarcem la valorile unei societăţi umane şi la principiile de trai specifice ei. Unii recunosc şi amână, alţii se complac în noroiul decadenţei şi „se bucură de cofortabilitatea drumului spre iad”. Alţii se întorc şi primesc lumina adevărată a unui echilibru spiritual în viaţa lor, desigur, după un proces de pocăinţă, smerenie şi creştere în cunoştinţa lui Dumnezeu.

Am observat că, nimic nu-i plictiseşte mai mult pe oameni, decât lucrurile importante din viaţă. Unii chiar se feresc să abordeze subiecte adecvate, precum noutăţi profesionale, idei noi de afaceri, o carte nouă publicată, o pictură frumoasă, o melodie care fascinează şi încântă inima. Ori să îşi spună ofurile pentru a se putea sprijini reciproc, respectiv din empatie de a-şi „duce poverile unii altora”. În general, oamenii nu au satisfacţia muncii împlinite deoarece nu fac ceea ce le place şi pe lângă asta, nu sunt plătiţi pe măsură. De aceea, sunt pe drept nemulţumiţi. Dar, acest lucru e valabil pentru majoritatea populaţiei.

În general, subiectul despre Dumnezeu şi legătura cu El, îi plictiseşte la maxim pe unii şi aceştia nu sunt deloc puţini. Neplăcerea de a vorbi despre divinitate e mascată prin grabă, unii dau din cap, zâmbind oarecum îngăduitor şi sunt de acord că trebuie să credem, dar fac „ce le taie capul”, cum spune omul nostru din popor. Ce anume vă plictiseşte, oare? Am întrebat pe mulţi ce fac în momente de plictiseală? Unii mi-au spus că ascultă melodii, alţii vizionează un film sau o piesă de teatru, citesc o carte, practica un sport, fac cumpărături, luptându-se astfel împotriva monotoniei. Toate acestea sunt foarte bune. Dar plictiseala poate veni din golul sufletesc care îl umple doar legătura cu divinitatea. Suntem oameni şi avem în subconştientul nostru gândul veşniciei, dorinţa de a trăi etern şi luptăm în acest sens, deşi ştim că viaţa noastră se va termina cu moartea.  „Gândul veşniciei” a fost sădit în sufletul nostru de  Dumnezeu atunci când ne-a creat să fim nemuritori. Prin neascultarea primilor oameni de pe Terra, am pierdut nemurirea, dar o putem recâştiga, (fiecare în parte) prin jertfa Domnului Isus Hristos prin care avem iertarea, dacă ne întoarcem cu pocăinţă şi credinţă. Pentru această şansă oamenii sunt ţinta atacurilor satanei. Tragedia este că mulţi nu conştientizează acest aspect. Dependenţa de lucrurile lumii este ca şi capcana uitării că există Dumnezeu. Creierul face supoziţii,  cere perfecţionare, se delectează până la scufundarea în depravare, în timp ce inima neagă supoziţiile, strigă după veşnicie, caută mereu ceva care să-i aducă pacea, tânjeşte după iubirea adevărată, divină.

Am întâlnit, persoane care mi-au spus că ei nu se plictisesc niciodată, au mult de lucru, lucrează cu entuziasm şi nu îşi neglijează sufletul şi de aceea nu exclud disciplina spirituală.  Se relaxează în rugăciune, cântări, atât în grup cât şi la biserică, ies în natură, contemplează frumuseţile creaţiei lui Dumnezeu. Pentru ei echilibrul spiritual stă la baza vieţii lor care denotă, aş zice eu, maturitatea duhovnicească. Frumos!

Sunt oameni care se ţin religioşi, dar care „mor de plictiseală spitiruală”. Aceştia se cred la egalitate cu divinitatea. De aceea, vorbesc lucruri sfinte ca şi orice „cuvinte de apucat”, considerându-le banalităţi. Discută despre Domnul Isus Hristos fără emoţie şi reverenţă, fără bucurie. Asta se cheamă lipsă de responsabilitate atunci când vorbeşti despre Creatorul universului, despre Stăpânul şi Mântuitorul rasei umane. Şi au ca deviză ”cugetarea” însă nu cea curată, ci judecă lucrurile de parcă ei ar deţine monopolul înţelepciunii şi al ştiinţei. Vor ceva nou, dar… „toate- s vechi şi nouă-s toate”, cum spunea Eminescu.  Aceştia care nu au Dumnezeu se încumetă la fapte foarte grave pentru a-şi satisface egoul şi a-şi alunga „plictiseala” ori „buiecia” cum se vorbeşte prin popor. Unii realizaţi financiar şi cu poziţii sociale, chiar şi politicieni, „îşi fac de cap” sub ochii noştri şi pot provoca nişte „situaţii inedite” cum le spun ei, să îţi afecteze viaţa  pe un timp lung, chiar pe tot parcursul ei. Dacă îi întrebi ce au cu tine, fac pe victimele şi neagă totul cu neruşinare chiar dacă le demonstrezi că au greşit. Te defăimează, îţi scot zvonuri,  nu mai pot de invidie şi ambiţii că se simt eclipsaţi. Mai mult, se ţin şi de meschinării. Însă pentru aceştia sunt legile care le rezolvă „plictiseala sau monotonia unei vieţi fără griji dusă în huzur”, pentru că totul are o limită, au fost de părere unii interlocutori.  Poporul acesta e plin de nevoi şi aşteaptă vremuri mai bune. Poate că dacă vom avea la conducere oameni care să nu se simtă foarte comozi pe scaunele lor de aleşi, ci să acţioneze cu mai multă seriozitate şi respect faţă de ţară, speranţele noastre nu vor fi deşarte. Ca să-şi alunge unii monotonia şi să-şi ascundă incompetenţa strică imaginea aşa zişilor „rivali”, scot la iveală greşelile altora de parcă ei ar fi perfecţi. Şi astfel, reuşesc să distragă atenţia opiniei publice de la lucrurile importante, „fac circ” în loc să educe şi să informeze corect masele care nu sunt deloc încântate; deoarece batem pasul pe loc, privind progresul economic şi nivelul de trai. Dacă cineva observă acest lucru e luat în colimator şi presat să tacă. De ce? Şi culmea! Cei care fac câte ceva pentru societatea sunt cei mai atacaţi. Păcat!

Plictiseală! Alungaţi nemulţumirile din suflet, căutaţi-L pe Dumnezeu, pentru că El oferă o viaţă plină de lumină, echilibru şi de dragoste, împlinirea sufletească după care omul tânjeşte de la naştere şi până la mormânt. În fiecare zi putem să ne înălţăm sufletele spre ceruri, să ne bucurăm de frumoasa varietate a creaţiei lui Dumnezeu şi să trăim cu mulţumire, speranţă, credinţă, dar mai ales cu „dragostea care nu va pieri niciodată”, pentru că e însuşi Dumnezeu. El ne poartă ca pe aripi de vultur la înălţimile vieţii curate şi pline de satisfacţii spirituale. Fericirea şi mulţumirea se află întotdeauna în interiorul nostru şi nu depinde de împrejurări! Pentru că Dumnezeu rămâne acelaşi, „toate pot să se înschimbe, El rămâne-n veci”!

Marina Glodici, Cluj Napoca, 28 octombrie 2015