Mugur Isărescu nu se lasă. Vrea acum uciderea unei treimi din companiile private. 200 000 de întreprinderi trebuie rase, zice el, fiindcă înregistrează pierderi.

Pare monologul unui nebun, pe care societatea îl păstrează în clădiri monumentale, îl copleșește cu decorații, îl ține marinat în mătase, abanos și catifea.

“Dacă nu face față, sau dacă are pierderi, să poată fi radiată rapid. Păstrarea unui număr mare de societăți cu pierderi permanente nu numai că ecranează situația sectorului privat dar îngreunează chiar procesul de finanțare. Avem această problemă! De ce se păstrează?” zice Mugur Isărescu, cu vocea unui gânditor al nimicului, uitat într-o cazemată a Miliției Economice.

Dacă ar fi lucrat o zi, o oră, o secundă într-o companie privată, și s-ar fi auzit apoi spunând ceea ce a spus, Isărescu s-ar fi sinucis de rușine. O companie privată, mare, mică, mijlocie sau microscopică, reprezintă, în esența ei românească, lupta nebună a unui grup de oameni pentru a-i menține semnele vitale.

O companie privată înseamnă, dincolo de contabilitate, destine salvate. Joburi, lefuri, fire subțiri care leagă mica fericire a unor familii de ziua de mâine. Foamea, setea, frigul și disperarea nu apar în tabelele de la BNR. O întreprindere care plătește angajați ocrotește un pătrățel de societate.

O companie care are pierderi plătește taxe pe salarii, plătește TVA. La rândul lor, angajații acestei companii plătesc impozite. Statul se îndestulează, statul râgâie la fel de sonor de pe urma unei astfel de afaceri. O companie care merge în pierdere continuă să meargă, de obicei, fiindcă patronii cred în revenirea ei, în răbdarea pe care trebuie s-o aibă pentru ca piața, munca și investiția să dea roade.

Nicio companie nu merge din prima zi, așa cum scrie în manualele de economie socialistă, domnule Guvernator!

Capitalismul înseamnă risc, pierdere, asumare, insomnie, depresie, infarct miocardic, accident vascular cerebral – și nu doar profit, așa cum vă imaginați dvs. și colegii de la BNR, care priviți lumea prin Capitalul lui Marx.

Uneori capitalismul înseamnă chiar pușcărie, dacă un inspector ANAF din școala Gărzii Financiare are ordin să interpreteze o chitanță în spiritul evaziunii fiscale.

Sunt companii care ajung la break even după trei, patru, cinci ani. Sunt companii care ajung la profit după șapte ani. Sunt companii care au ieșit din criză demolate și se zbat zi de zi, lună de lună, an de an, să redevină ce au fost. Patronii acestor companii vin cu bani de acasă, nu dorm noaptea, stau în cap și merg pe sârmă, înfruntă teroarea zbirilor de la fisc care le blochează conturi și le pun penalități. Patronii acestor companii se frământă cum să nu concedieze oameni.

Și fac toate astea, domnule Guvernator, pentru că ei cred în mecanismele pieței, în muncă și în capital infinit mai mult decât credeți dumneavoastră.

Începând cu 2009, zeci de mii de companii mici, mijlocii și foarte mici au trecut pe pierdere. Industria media a fost, probabil, cel mai lovit sector al economiei, un sector care a pierdut mai mult de 50% din venituri și peste 70% din angajați. A fost aproape o extincție, la căpătâiul căreia n-am văzut pe nimeni depunând un regret, sau o măsură de redresare. Îmi imaginez că această agonie v-a nemulțumit, și că v-ar fi picat mai bine să fie rase, dintr-o dată, toate publicațiile pe pierdere, fiindcă “ecranează situația sectorului privat” și “îngreunează chiar procesul de finanțare”. Ei, azi, unele au revenit pe profit. Au scăpat, cum s-ar zice, de dorințele dvs. mortuare.

România, în schimb, e o companie pe pierdere. E așa nu de azi, de ieri, ci dintotdeauna. Managementul ei, din care Guvernatorul Isărescu face parte de 25 de ani, o ține pe minus fără posibilitatea de a o redresa. “De ce se păstrează?”

Doru Bușcu