Duminica a 12‑a după Rusalii (Tânărul bogat)

În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus, îngenunchind înaintea Lui şi zicându‑I: Bunule Învăţător, ce bine să fac ca să am viaţa veşnică? Iar El a zis: De ce‑Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. El I‑a zis: Care? Iar Iisus i‑a răspuns: Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Zis‑a Lui tânărul: Toate acestea le‑am păzit din copilăria mea. Ce‑mi mai lipseşte? Atunci Iisus i‑a spus: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du‑te, vinde averile tale, dă‑le săracilor şi vei avea comoară în cer, după aceea, vino şi urmează‑Mi. Însă, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s‑au uimit foarte mult, zicând: Atunci, cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le‑a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.( Matei 19, 16‑26)

Omul prin structura lui este o ființă cugetătoare și, în con­secință, un căutător al adevărului. Acest lucru înseamnă că, la modul cel mai firesc, își pune întrebări privind originea sa, locul său în lume și scopul pe care îl are, dincolo de zona imediatului. Dar el mai este și o ființă simțitoare, care nu doar cugetă, ci și dorește. Pe de‑o parte, omul „înțelege” că îi lipsește ceva, iar pe de altă parte, și „dorește” acel ceva care îi poate aduce împlinirea.

Când vine vorba de dorință, excluzând a priori orice conotație pătimașă, vorbim de două componente distincte: una exprimată negativ și alta pozitiv. Prima componentă este redată bine de termenul latinesc „desiderare”, care înseamnă sesizarea unei lipse, a absenței a ceva. În schimb, termenul grecesc corespunzător – „potheo” – indică, sub o formă pozitivă, mișcarea de alungire, de întindere în afară a sufletului și poate fi tradus cu a suspina, a dori intens, a râvni. Se accentuează aspectul dinamic al dorinței.

Cele două sensuri se regăsesc în textul Sfintei Scripturi și cu precădere în Psalmi. În Psalmul 41, 2 citim: „Însetat‑a sufletul meu de Dumnezeu cel tare, cel viu”, exprimând sensul absenței lui Dumnezeu. În același verset, verbul „a dori” capătă un sens mult mai adânc – a suspina după, a dori cu ardoare – „În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa tânjește sufletul meu după Tine, Dumnezeule”.

Cele două componente sunt complementare și exprimă starea de exilat a omului de după căderea în păcat, care tânjește după casa nefăcută de mână, veșnică, din ceruri (2 Cor. 5, 2), unde era fericit și pe care a pierdut‑o. Sfântul Siluan Athonitul redă plânsul exilatului: „Sufletul meu tânjește după Domnul și Îl caută cu lacrimi. Cum să nu‑L caut? Când eram cu El, sufletul meu era vesel și liniștit și vrăj­mașul nu avea intrare la mine; dar acum duhul cel rău a pus stăpânire pe mine, și tulbură și chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tânjește după Domnul până la moarte; duhul meu se avântă spre Dumnezeu și nimic de pe pământ nu mă poate veseli, și sufletul meu nu vrea să se mângâie cu nimic, ci vrea să vadă din nou pe Domnul și să se sature de El”. „Adamul” exilat „jinduiește” după casa părintească din Împărăția de Sus, unde vrea să petreacă, chiar și fără să își dea seama, pentru totdeauna. Viața veșnică este cunoașterea și întâlnirea directă cu Dumnezeu. De aceea va zice Fericitul Augustin: „Ne‑ai făcut pentru tine, Doamne, și neliniștită este inima noastră până se va odihni întru tine”.

Evanghelia din Duminica a 12‑a după Rusalii ne descrie o pagină din istoria personală îa unei inimi neliniștite”. Este vorba de un tânăr bogat care călătorea cu o întrebare esențială – ce să fac ca să am viață veșnică? În cazul interlocutorilor Mântuitorului, unii au venit cu interes, alții din viclenie, alții din curiozitate, dar acest tânăr, din infor­mațiile pe care ni le oferă Evan­gheliștii, a venit cu inima curată și neostoită. Cele două dimensiuni ale dorinței sunt prezente în mod vizibil în atitudinea sa: pe de‑o parte, absența casei pă­rintești, pe care o resimte exilatul, iar pe de altă parte, dorința intensă de a intra din nou în acest tărâm binecuvântat. 

Viața veșnică nu se posedă, nu se câștigă, ci în ea se intră

Așadar I se înfățișează Mântuitorului și, din multele întrebări pe care le va fi având un tânăr, o alege pe cea mai bună: „Învățăto­rule bun, ce bine să fac ca să am viață veșnică?Î (v. 16) În răspunsul pe care i‑l dă Hristos se intuiesc două planuri calitativ diferite – unul al înțelep­ciunii lumești, iar altul al tainelor cerești. Mai înainte de a da un răspuns era necesar să se găsească un spațiu de contact între cele două planuri. Tânărul Îl numește „bun” pe Domnul ca pe un învățător lumesc, fie el și iscusit, căruia îi asociază acest atribut de nuanță etică. De aceea Domnul îl întreabă: „De ce‑Mi zici bun?” și îi și răspunde retoric: „Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu” (v. 17).

În vreme ce Dumnezeu este bun la nivel ființial, ontologic. Bunătatea Sa nu este un adaos al firii, ci este reflecția acesteia către lumea exterioară. La acest nivel, Hristos dorește să transforme calitativ dialogul pe care‑l are cu interlocutorul său și să‑l ridice într‑un plan superior. Acest argument este susținut și de o a doua corectură pe care o face „Rabinul” făcător de minuni – întrebarea: „Ce bine să fac ca să am viața veșnică? este exprimată în același plan lumesc, inferior. Viața veșnică nu se posedă, nu se câștigă, ci în ea se intră, împreună cu Domnul („iar de vrei să intri în viață, păzește poruncile”). Întrebarea tânărului să fi fost asociată atașa­mentului de cele materiale de care dă dovadă în dialogul cu Domnul? Se prea poate, pentru că încrederea în bogățiile sale va fi piatra de poticnire în fața mutației în logica Împărăției cerești.

Simțea lipsa acesteia, de vreme ce pentru aceasta întreabă (dimensiunea negativă a dorin­ței), dar nu avea suficient avânt și curaj (dimensiunea pozitivă), pentru a ieși din comoditatea logicii orizontale în favoarea celei verticale. Riscul de a renunța la pârghiile materiale pe care le deținea îl va și opri din drum. Cele două planuri au fost bine exprimate de Sfântul Siluan Athonitul atunci când descrie viața omului duhovnicesc pornind de la comparația dintre viețuirea cocoșului pe orizontală, în ograda sa, și cea a vulturului pe verticală, în văzduh: „Până când nu cunoaşte mai mult, omul e mulţumit cu puţinul pe care‑l are. Seamănă cu un cocoş de la ţară, care trăieşte într‑o mică ogradă, vede câţiva oameni şi câteva dobitoace, cunoaşte câteva zeci de găini şi e mulţumit cu viaţa lui, pentru că nu ştie mai mult. Dar vulturul ce zboară sus în nori, care îmbrăţişează cu privirea‑i ageră depărtările, care respiră de departe miresmele pământului, care se desfată de frumuseţea lumii şi cunoaşte multe ţări, mări şi râuri, care vede o mulţime de animale şi de păsări, acest vultur n‑ar fi mulţumit dacă ar fi pus într‑o mică ogradă laolaltă cu cocoşul. Tot aşa şi omul, câtă vreme nu cunoaşte mai mult, se mulţumeşte cu puţinul pe care‑l are”. 

Legea Veche, cale spre Dumnezeul Cel Viu, însă fără forță mântuitoare

Prima condiție pe care i‑o pune Hristos pentru a intra în viața veșnică, după această generoasă introducere, este păzirea poruncilor din Legea lui Moise. Domnul le enumeră pe cele referitoare la relația cu aproapele, sintetizate în porunca „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (v. 18‑19). Tânărul bogat nu numai că le știa, ci le și împlinise din copilărie. Evanghelistul Marcu ne aduce un detaliu generos vizavi de calitatea sufletească a tânărului – auzind Hristos răspunsul său sincer, l‑a privit „cu dragoste” (Marcu 10, 21).

Nu era puțin lucru ca tânărul să fie împlinitor al poruncilor și, probabil, nici nu era formalist în observarea lor în viața cotidiană. Și totuși simțea că ceva îi lipsește. Intuia că încrederea pe care o puneau rabinii de la templu pe împlinirea Legii, ca o condiție suficientă pentru a sta înaintea lui Dumnezeu, nu este justificată. Legea trebuia să fie doar o cale sigură către Dumnezeul Cel Viu, dar nu putea fi nicidecum forța mântuitoare. Chiar dacă era inspirată, rămânea impersonală și incompletă, dacă nu era capabilă să‑l conducă pe om la viața veșnică, care este cunoașterea lui Dumnezeu (In. 17, 3). 

Condiția pentru a fi ucenicul Domnului – eliberarea de patimi

Hristos îi dezvăluie tânărului ceea ce îi lipsea. Mai avea nevoie să‑și vândă avuțiile și să le împartă săracilor pentru a avea comoară în cer. Aceasta este condi­ția pe care i‑o pune Domnul pentru a fi desăvârșit și a‑I putea urma. Potențialul spiritual de care dădea dovadă îl recomanda pentru a intra în planul celor desăvârșiți. Observăm aici muta­ția calitativă pe care o sugerează Hristos – dacă mai întâi vorbește de păzirea poruncilor drept con­diție pentru a intra în viața veș­nică, acum vorbește de eliberarea de patima cea mai „apropiată” sufletului, drept condiție pentru a‑I fi discipol.

Domnul arată aici înțelegerea calitativă a vieții duhovnicești pe două planuri succesive și, implicit, ne face o invitație permanentă la urcuș. Hristos nu a venit în lume ca să ne facă oameni morali, cumsecade sau corecți, prin împlinirea rigidă a poruncilor, ci a venit ca să ne ridice la o altă stare, care ne pune în proximitatea lui Dumnezeu – aceea de a deveni sfinți: „după Sfântul Care v‑a chemat pe voi… fiți sfinţi în toată petrecerea vieţii” (1 Pt. 1, 15). Acest lucru presupune schimbarea modului de a fi, prin împlinirea poruncilor, a modului de a gândi, prin asceza minții, dobândind mintea lui Hristos (1 Cor. 2, 16), și în cele din urmă ne conduce la sălășluirea lui Hristos în inima noastră.

Acest lucru se întâmplă prin eliberarea de orice chingi care ne‑ar ține legați de condiția materială a lumii. De fapt, problema bogăției materiale este doar tangențială în această pericopă evanghelică. Credem că se poate lectura la modul generic, desemnând orice patimă care‑l face pe om să privească înspre materialitatea lumii în detrimentul primatului realității cerești. 

Cine poate să se mântuiască?

Tânărul din Evanghelie se vede că nu a putut primi provocarea – curajul de a crede, a nădăjdui și a iubi. Căci inima neliniștită în dorința după Dumnezeu se manifestă, în aspectul său pozitiv, prin intermediul celor trei virtuți teologale, care reprezintă suportul său spiritual. În schimb, acesta preferă încrederea în resorturile sale materiale, care par să‑i asigure o viață comodă. Caracterul de actualitate al acestei întâmplări rezidă tocmai aici, în faptul că, se pare, în cultura postmodernă contemporană este tot mai puțin prezent elementul pozitiv al dorin­ței, în detrimentul celui negativ. A rămas golul lăsat de îdispariția lui DumnezeuÎ, nostalgia după prezența Sa în viața personală, dar a scăzut dorința, jindul după Dumnezeu. Iar cel din urmă este, de fapt, motorul care dinamizează viața noastră duhovnicească și avântul necesar pentru a de­păși greutățile vieții.

În acest context înțelegem și ultima parte a Evangheliei acestei duminici. Odată tânărul plecat întristat, Domnul pune un diagnostic dur: „cu greu va intra un bogat în Împărăția cerurilor”, chiar mai greu decât o cămilă prin urechile acului (v. 23‑24). Ucenicii deznădăjduiți, pentru ei și pentru ceilalți, căci în fiecare om locuiește câte un mic bogătaș, Îl vor întreba pe Hristos: „Dar cine poate să se mântuiască?” (v. 25). Răspunsul lui Hristos descoperă faptul că mântuirea este darul lui Dumnezeu – cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu (v. 26). 

„Înțelepciunea duhovnicească nu o înțelege decât cel care o primește”

Viața ascetică dublată de ancorarea minții în cele de sus reprezintă spațiul propice pentru sălășluirea Împărăției lui Dumnezeu într‑o inimă neliniștită. Noi știm că Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru (Lc. 17, 21) și că anticipează viața veșnică aici pe pământ. Sfântul este tocmai cel care experiază anticipat această realitate a Împărăției, în Duhul Sfânt, care‑l înalță spre înălțimi nebănuite. Se întâmplă o mișcare în dublu sens, pe de‑o parte, este nevoie de un dor și de un avânt care să ne treacă în planul superior unde Duhul Sfânt acțio­nează, iar pe de altă parte, Duhul este Cel care trezește dorința după Dumnezeu în străfundul inimii. Aici se aplică paradoxul de care vorbește Scriptura privind realitatea Împărăției lui Dumnezeu „între deja și nu încă”.

Invitația la sfințenie înseamnă „a‑L cuceri” pe Duhul Sfânt, dar, în cele din urmă, Duhul Sfânt este Cel care ne cucerește. Sfântul Pavel, vorbind despre acel suspin și dor, în același timp, după Împărăția lui Dumnezeu, ce caracterizează viața pe pământ, va spune: „Iar Cel ce ne‑a făcut spre aceasta este Dumnezeu, care ne‑a dat nouă arvuna Duhului” (2 Cor. 5, 5). Un mistic apusean a exprimat bine această realitate paradoxală pe care ne‑o descoperă Evanghelia de astăzi: „Înțe­lepciunea duhovnicească tainică nimeni nu o cunoaște, decât cel care o primește; nimeni nu o primește, decât cel care o dorește; nimeni nu o dorește, decât cel al cărui suflet este aprins de Duhul Sfânt, Care a fost trimis de Hristos pe pământ”.

Pericopa evanghelică din această duminică ne descrie un posibil drum în două etape. Pornim la drum cu o inimă neli­niștită, însuflețiți de un dor și un avânt care se desfășoară pe verticală, și ne folosim de poruncile Domnului, care pavează calea și indică destinația – întâlnirea cu Hristos. Iar pentru întâlnirea cu Domnul mai avem nevoie de curajul credinței, al nădejdii și al dragostei, care ne eliberează de atașamentul excesiv de această lume și ne ancorează în cer, într‑o viață de sfin­țenie, ca dar al Duhului Sfânt. Evanghelia de astăzi ne reamin­tește că desăvârșirea nu se realizează într‑o viață morală, ci într‑o viață de sfințenie. Aici rezidă și vocația Bisericii noastre Ortodoxe, școala unde devenim sfinți.

Virgil Gheorghiu sugerează acest salt calitativ și, simultan, lipsa de avânt a omului contemporan atunci când afirmă: „De ce să accepți să fii soldat când poți deveni general? De ce să fii valet când poți deveni împărat? Dacă sfințenia e la îndemâna întregii lumi, de ce atunci întreaga lume dorește să devină orice altceva, dar nu sfânt?… În zilele noastre, omul vrea să ajungă în cosmos, pe Lună, pe planetele Marte, Venus, Mercur. Pretutindeni. E un lucru frumos și foarte înalt. Dar în rai, care e încă și mai înalt și mai frumos, nimeni nu vrea să ajungă. Nimeni nu vrea să devină sfânt”.

Domnul îi spune lui Moise: „Suie‑te în munte și stai acolo” (Ieș. 24, 12). El ne cheamă și pe noi și ne așteaptă Sus. Îl căutăm pentru că El ne‑a căutat mai întâi. Acceptăm invitația de a ne întâlni cu El pe munte. Dar pentru a face acest pelerinaj avem nevoie de un răgaz, avem nevoie să ne oprim din cele zilnice: „Opriți‑vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu” (Ps. 45, 10). Ajungând la întâlnirea noastră cu Domnul, primim o altă poruncă: „Du‑te, coboară‑te, apoi te vei sui, tu și Aaron împreună cu tine” (Ieș. 19, 24). Și aici intervine dimensiunea misionară a experienței întâlnirii noastre cu Hristos.

Muntele Sinai trebuie urcat la început de unul singur, dar a doua oară împreună cu alții, și nu numai ca alpinist, ci și ca ghid sau călăuză. Și modul prin care îi convingem și pe ceilalți să urce cu noi este transformarea noastră personală, asemenea lui Moise, care s‑a umplut de slava dumnezeiască. În felul acesta devenim umbre ale slavei lui Hristos în lume, capabile să cucerească și pe alții pe calea vieții veșnice și, în cele din urmă, pe calea desăvârșirii. Amin.

Ierom. Asist. Univ. Dr. Benedict Vesa