După cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi. Şi plecând ei din Ierihon, mulţime mare venea în urma Lui. Şi iată doi orbi, care şedeau lângă drum, auzind că trece Iisus, au strigat, zicând: Miluieşte-ne pe noi, Doamne, Fiul lui David! Dar mulţimea îi certa ca să tacă; ei însă şi mai tare strigau, zicând: Miluieşte-ne pe noi, Doamne, Fiul lui David. Şi Iisus, stând, i-a chemat şi le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Zis-au Lui: Doamne, să se deschidă ochii noştri. Şi făcându-I-se milă, Iisus S-a atins de ochii lor, şi îndată au văzut şi I-au urmat Lui. (Matei 20, 29-34)***

Luând aminte la cuvintele pericopei evanghelice de astăzi, înţelegem că sunt orbi, adică persoane fără vedere, şi sunt orbi „orbiţi” de prea multă vedere. Cei doi orbi amintiţi astăzi nu vedeau, dar nici lipsiţi de vedere nu erau. Vederea lor era una lăuntrică, vedeau cu ochii sufletului.

Este ca atunci când îi spui cuiva că îl iubeşti, ştiind ceea ce simţi, şi nu ceea ce pot spune cuvintele. În preajma Domnului Iisus Hristos erau ochi care priveau fără să vadă şi erau ochi care vedeau fără să privească.

Cei fără vedere Îl simţeau pe Domnul Hristos cu ochii sufletului înainte de a-L vedea cu ochii trupeşti. De aceea L-au rugat pe Mântuitorul nu să li se dea darul vederii, ci să li se deschidă ochii, pentru a vedea direct chipul Său.

Poate noi, cei care ne plimbăm zilnic privirea pe tot felul de banalităţi, nu dăm valoare celor de mai sus. Pentru o clipă să ne punem în situaţia celor nevăzători. Să preţuim darul vederii şi mai ales darul bunei şi ziditoarei vederi. (Pr. Dumitru Păduraru)