Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine. Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi. Tatăl Meu, Care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi, şi nimeni nu poate să le răpească din mâna Tatălui Meu. Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem. Iarăşi au luat pietre iudeii ca să arunce asupra Lui. Iisus le-a răspuns: Multe lucruri bune v-am arătat vouă de la Tatăl Meu. Pentru care din ele, aruncaţi cu pietre asupra Mea? I-au răspuns iudeii: Nu pentru lucru bun aruncăm cu pietre asupra Ta, ci pentru hulă şi pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu. Iisus le-a răspuns: Nu e scris în Legea voastră că „Eu am zis: dumnezei sunteţi?” Dacă i-a numit dumnezei pe aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu – şi Scriptura nu poate să fie desfiinţată – Despre Cel pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume, voi ziceţi: Tu huleşti, căci am spus: Fiul lui Dumnezeu sunt? Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu credeţi în Mine. Iar dacă le fac, chiar dacă nu credeţi în Mine, credeţi în aceste lucrări, ca să ştiţi şi să cunoaşteţi că Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl. (Ioan 10, 27-38)
Nouă, urmaşii Domnului Iisus Hristos, ne este greu să ne imaginăm cum este posibil ca El să fie batjocorit. Cum este să-L vezi pe Domnul Hristos rănit şi însângerat?
Atunci când limitele înţelegerii au fost depăşite, iudeii au recurs la alte mijloace de convingere: argumentul pietrelor. Ei I-au spus Mântuitorului că nu pentru lucrurile bune voiau să-L ucidă cu pietre, ci pentru că afirmase despre Sine că este Fiul lui Dumnezeu.
Dar aceasta era şi este identitatea Sa. Nici o minune din cele săvârşite de Domnul Hristos nu se putea face fără putere divină; iar puterea divină o are doar Fiul lui Dumnezeu, Cel de o fiinţă cu Tatăl!
Oare noi suntem mai presus de cei de acum două mii de ani? Dacă ne numim fiii lui Dumnezeu, de ce săvârşim lucruri care nu fac cinste unui urmaş al Domnului Hristos? (Pr. Dumitru Păduraru)
