Şi au adus la El fariseii şi cărturarii pe o femeie, prinsă în adulter şi, aşezând-o în mijloc, Au zis Lui: Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; Iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici? Şi aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei. Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ. Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cel din urmă, şi a rămas Iisus singur şi femeia, stând în mijloc. Şi ridicându-Se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul? Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Şi Iisus i-a zis: Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti. (Ioan 8, 3-11)

În faţa Domnului Iisus Hristos a fost adusă o femeie adulteră şi cei de atunci au cerut Mântuitorului să o judece.

În numele justiţiei omeneşti se poate lua viaţa cuiva, însă în numele dreptăţii lui Dumnezeu întâi vorbim despre pocăinţă şi despre milostivire. Oamenii se pregăteau să arunce cu pietre, Domnul Hristos îa aruncat” asupra femeii mila Sa divină.

Judecata Fiului lui Dumnezeu a fost una de neînţeles pentru cei de atunci. Dumnezeu în judecata Sa întâi este Părinte, apoi este justiţiar. Să nu avem falsa impresie că Dumnezeu tolerează păcatul! El nu vrea moartea păcătosului, ci aşteaptă întoarcerea şi pocăinţa celui păcătos.

Când facem un păcat, singuri aruncăm în noi cu pietre. Mustrarea conştiinţei este mai dureroasă decât orice rană pe care ne-ar putea-o produce o piatră.

Sfântul Ioan Gură de Aur aşa ne învaţă: „Păcatul te stăpâneşte nu prin puterea lui, ci prin delăsarea ta“. (Pr. Dumitru Păduraru)