Evanghelia ne arată în mod concentrat trei mari lucrări pe care le-a săvârşit Mântuitorul Iisus Hristos, şi anume: a vindecat de îndoială pe tatăl copilului bolnav, a vindecat pe copil de boală şi a vindecat pe ucenicii Săi de nepricepere duhovnicească privind izgonirea demonilor din om.

Slăbirea credinţei întăreşte lucrarea diavolului asupra omului

Evanghelia evidenţiază, pe de o parte, cât de multă suferinţă a întâlnit Iisus Hristos în copilul chinuit de demon şi cât de puţină credinţă a găsit la tatăl acestuia. Multă suferinţă, pe de o parte, şi puţină credinţă, pe de altă parte. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos îndată ce aude pe tatăl copilului bolnav zicând: „Am zis ucenicilor Tăi să-l alunge (pe demon), dar ei n-au putut”, S-a tulburat pentru că ştia pricina nevindecării copilului, şi anume credinţa slabă a tatălui şi nepriceperea duhovnicească a ucenicilor. Totuşi, Iisus nu l-a mustrat direct pe tatăl copilului, ca să nu mai adauge la multa lui suferinţă şi durerea mustrării. Dar pentru că tatăl copilului făcea parte din poporul evreu care s-a împărţit în două, adică unii credeau în Hristos, iar alţii se îndoiau de puterea Lui, Mântuitorul a zis către toţi cei slabi în credinţă: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?”

Prin aceasta, Mântuitorul Iisus Hristos vrea să ne arate indirect că foarte adesea demonii au putere asupra oamenilor când slăbeşte credinţa în popor. Cu cât slăbeşte mai mult credinţa în popor, cu atât duhurile rele au mai multă putere asupra oamenilor, făcându-i să cârtească, să se răzvrătească sau să hulească pe Dumnezeu atunci când trec prin suferinţă, mai ales când suferă un copil nevinovat. Adesea, cel slab în credinţă când suferă se revoltă sau huleşte pe Dumnezeu în loc să se apropie de El sau să-I ceară ajutorul Său.

Mustrarea Domnului nu înseamnă micşorarea milei Lui faţă de om

Înţelegând cât de cumplită era suferinţa copilului, Mântuitorul Iisus Hristos a zis: „Aduceţi-l la Mine”. Deci chiar şi atunci când mustra pe cei slabi în credinţă, Iisus rămânea totuşi în starea de iubire faţă de oameni. Cu alte cuvinte, mustrarea Lui nu înseamnă diminuarea milostivirii Lui faţă de omul în suferinţă. Iar după ce l-au adus pe copilul chinuit de duhuri rele mai aproape de Iisus, Mântuitorul l-a întrebat pe tatăl copilului de câtă vreme i se întâmplă copilului această chinuire, adică este aruncat când în foc, când în apă, sau trântit la pământ. Atunci tatăl copilului a răspuns: din pruncie, deci de multă vreme. Întrucât Mântuitorul l-a întrebat despre vremea suferinţei copilului, tatăl acestuia i-a cerut ajutor lui Iisus, însă având doar o nădejde firavă în suflet: „De poţi face ceva, ajută-ne, fie-Ţi milă de noi”. Acest dacă poţi face ceva exprima o credinţă slabă şi o speranţă firavă, întrucât tatăl copilului a văzut că ucenicii Mântuitorului nu au putut vindeca pe copilul său. Prompt, mustrător şi totuşi încurajator, Iisus i-a răspuns: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui care crede”.

În acel moment, tatăl copilului a simţit mustrarea Mântuitorului în mod direct, pentru că i-a fost adresată lui personal, nu în general mulţimii care asculta. Atunci tatăl copilului şi-a recunoscut vina, adică puţina lui credinţă, şi căzând în genunchi, cu lacrimi în ochi, a strigat: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”. Prin aceasta, sărmanul tată s-a pocăit pentru îndoială sau pentru credinţa lui slabă şi, cu multă smerenie, proprie căinţei sincere, a zis: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”.

Pocăinţa şi multa smerenie a tatălui aduc vindecarea fiului bolnav

În partea primă a cuvintelor sale, tatăl copilului bolnav arată că s-a întărit în credinţă, iar în partea a doua, s-a întărit în smerenie, recunoscând că la început nu a avut credinţă suficient de tare pentru a dobândi vindecarea copilului său. Vedem în cuvintele tatălui sărman două atitudini complementare din punct de vedere duhovnicesc. Mai întâi, lacrimile lui arată starea lui de căinţă pentru că avea credinţă puţină, sau credinţă amestecată cu îndoială, iar apoi cuvintele „Cred, Doamne” arată dorinţa lui de a-şi întări credinţa. În sfârşit, cuvintele lui „ajută necredinţei mele” confirmă o dată în plus pocăinţa şi smerenia lui. El nu a zis: ajută credinţei mele puţine, ci, din smerenie, a numit puţina lui credinţă chiar necredinţă. Îndată după ce a îndreptat duhovniceşte pe acest tată necăjit, întărindu-l în credinţă, Iisus i-a vindecat copilul, poruncind demonului care chinuia pe copil: „Ieşi din el şi să nu mai intri în el”. În clipa aceea, demonul l-a zguduit pe copil foarte puternic şi l-a aruncat la pământ. Iar copilul zăcea la pământ, încât unii credeau că murise. Însă Iisus l-a luat pe copil de mână, l-a ridicat în picioare şi l-a dăruit tatălui său. Iar copilul a fost vindecat pentru totdeauna.

Tatăl compătimitor devine glasul suferinţei copilului robit de un duh rău

Mântuitorul Iisus Hristos a împlinit dorinţa acestui tată sărman care nu a zis: „ajută pe copilul meu” sau „fie-Ţi milă de el”, ci a zis „ajută-ne, fie-Ţi milă de noi”. Deşi suferea doar copilul, toată suferinţa lui se transfera şi tatălui său. Întreaga suferinţă a copilului era împărtăşită şi de tatăl său. Copilul era bolnav, dar tatăl lui s-a făcut glasul suferinţei acestuia care era chinuit de un duh mut şi surd. De fapt, pentru că era stăpânit de un duh mut şi surd, copilul nici nu putea să articuleze vreun cuvânt, să-şi exprime suferinţa. Văzând acum Mântuitorul Iisus Hristos rugăciunea fierbinte şi credinţa puternică a tatălui copilului, a poruncit duhului necurat să iasă din acel copil şi să nu mai intre în el niciodată. Numai acum copilul redevine cu adevărat copilul tatălui său, întrucât Iisus i l-a redat sănătos şi liber. Cât era bolnav sau posedat de duhul necurat, acesta stăpânea peste copil. Vedem deci cum Mântuitorul Iisus Hristos are milă atât de tatăl copilului, care se pocăieşte recunoscându-şi puţina lui credinţă, cât şi de copilul pe care îl eliberează de duhul mut şi surd. Astfel, toţi cei prezenţi au văzut iubirea milostivă şi vindecătoare a lui Iisus.

Hristos descoperă ucenicilor Săi ştiinţa izbăvirii oamenilor de puterea duhurilor rele

Evanghelia ne spune că după ce Mântuitorul Iisus Hristos a intrat în casă, ucenicii Lui erau nedumeriţi şi se întrebau în sinea lor şi între ei de ce nu au putut ei înşişi să scoată duhul mut şi surd din copilul suferind. Apoi, prinzând curaj, l-au întrebat pe Mântuitorul: „pentru ce noi n-am putut să-l izgonim (pe demon)”. Iar Mântuitorul, ca un învăţător înţelept, le-a spus lor ceea ce nu cunoşteau, şi anume că există „un neam de diavoli” care nu ies din om decât prin rugăciune şi prin post. Ucenicii primiseră de la Mântuitorul Iisus Hristos puterea de a alunga duhurile necurate şi de a vindeca orice boală şi orice neputinţă din popor, dar nu înţelegeau de ce această putere nu a devenit operantă sau lucrătoare în cazul de faţă. Însă Mântuitorul Iisus Hristos îi vindecă de nepriceperea lor duhovnicească în a lucra izbăvirea omului de puterea demonică, şi anume nu este suficient să porunceşti verbal demonilor ca să iasă afară din omul pe care îl stăpânesc, ci trebuie să fii încărcat cu putere dumnezeiască în toată fiinţa ta. Trebuie să fii plin de Duhul Sfânt ca să poţi alunga duhurile cele rele din oamenii chinuiţi de acestea. Iar prezenţa lucrătoare a Duhului lui Dumnezeu sau a Duhului Sfânt vine în om prin rugăciune stăruitoare şi prin postire. Când omul posteşte, se smereşte, iar cu cât se smereşte mai mult, cu atât rugăciunea sa devine mai fierbinte. Prin smerenie, omul se goleşte de sine sau de egoism şi se umple de prezenţa iubitoare, mântuitoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu.

Demonii se tem de smerenie şi de prezenţa Duhului Sfânt din omul smerit

Apostolii învaţă, aşadar, de la Mântuitorul Iisus Hristos că nu este suficient să poruncească demonilor ca să iasă din copil, ci trebuie să fie în stare de comuniune vie cu Dumnezeu prin rugăciune şi prin post. De ce? Pentru că demonii nu se tem nici de cuvinte frumoase, nici de cuvinte aspre sau autoritare, ci se tem de smerenie, deoarece ei sunt mândri, dar mai ales se tem de prezenţa Duhului Sfânt în om, întrucât numai Duhul Cel Sfânt şi Bun poate alunga duhurile necurate şi rele din oameni. Prin această învăţătură, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată cât de necesară, de vie şi de puternică, de eliberatoare de patimi drăceşti şi duhuri necurate, de boală şi neputinţă este rugăciunea unită cu postul. Biserica a rânduit să fie citită această parte din Evanghelia după Sfântul Marcu cu scopul de-a ne arăta că perioada Postului Mare este mai ales timp de rugăciune fierbinte şi de postire multă pentru a ne întări în credinţă şi a lupta împotriva păcatului, a patimilor şi a duhurilor rele.

Postirea schimbă foamea şi setea noastră fizică în foame şi sete spirituală după Dumnezeu

Sfinţii Părinţi, rugători şi postitori, care s-au luptat mult cu patimile egoiste, numesc patimile acestea „demoni” sau „duhuri rele”. Aşa, de pildă, ei numesc lăcomia „demonul lăcomiei”. Pentru a înţelege această vorbire a lor, trebuie să înţelegem mai întâi lupta lor. Ei au văzut că, foarte adesea, demonii folosesc slăbiciunile trupului şi ale sufletului spre a-l îndepărta pe om de Dumnezeu. Într-o rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos, Sfântul Isaac Sirul spune: „Doamne, nu am fiică, ci trup care cumplit se îndrăceşte”. Prin această luptă cu patimile, cu ispitele care nu vin omului doar de la trup, ci şi de la duhurile necurate, invidioase pe om, când acesta se apropie de Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au experimentat personal puterea rugăciunii unite cu postul. Rugăciunea şi postul schimbă foamea şi setea noastră fizică sau trupească în foame şi sete duhovnicească după Dumnezeu. Dacă omul se hrăneşte cu prezenţa lui Dumnezeu din rugăciune, din citirea Sfintelor Scripturi, din vorbirea duhovnicească, din fapta de milostenie, atunci el devine puternic şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, poate birui patimile şi ispitele care vin de la demoni prin slăbiciunile firii umane păcătoase.

În plus, Evanghelia de astăzi ne arată şi grija părinţilor pentru copii. Tatăl copilului bolnav, chiar dacă a avut la început o credinţă mai slabă, amestecată cu îndoială, din cauza suferinţei copilului, suferinţă pe care o împărtăşea şi el, a venit la Hristos, vindecătorul de boli, să-I ceară ajutor, iar Hristos Domnul i-a întărit tatălui credinţa, iar copilului i-a ridicat suferinţa. Aici vedem cum Hristos Domnul cheamă pe toţi părinţii care au copii bolnavi sau chinuiţi de duhuri şi patimi rele să vină la El, cerând ajutorul Lui, cu multă credinţă şi speranţă.

Prin urmare, Evanghelia Duminicii a IV-a din Postul Sfintelor Paşti este una a vindecării, a speranţei cultivate prin credinţă tare şi prin rugăciune fierbinte însoţită de post.

Sfântul Ioan Scărarul, dascăl al rugăciunii şi al pocăinţei

Duminica a IV-a din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este unită cu pomenirea Sfântului Ioan Scărarul. Acesta a trecut la Domnul în anul 649, trăind în ultima parte a secolului al VI-lea şi prima parte a secolului al VII-lea, în părţile muntelui Sinai, deşi era originar din Palestina.

Sfântul Ioan Scărarul a fost un dascăl al rugăciunii, al ostenelilor, al nevoinţei şi al pocăinţei. În cartea sa numită Scara virtuţilor sau Scara Paradisului ne arată cum trebuie să ne eliberăm de patimi şi să dobândim virtuţile. Smerenia şi iubirea sunt virtuţile cele mai mari pe care le descrie el în cartea Scara virtuţilor. Sfântul Ioan Scărarul, ca dascăl al virtuţilor dobândite prin credinţă puternică, prin rugăciune şi post, este un dascăl al întregii creştinătăţi. Scara virtuţilor sau pe scurt Scara a fost citită ca un manual de viaţă duhovnicească secole de-a rândul în mediul monahal. Şi astăzi în unele mănăstiri această carte este citită mai cu seamă în perioada postului. În cuvinte simple, dar cu un conţinut foarte adânc, Sfântul Ioan Scărarul ne arată lupta duhovnicească din suflet, din minte şi din inimă, a celui care se străduieşte să urce spre Dumnezeu prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, prin curăţirea de patimi şi cultivarea virtuţilor. Sfântul Ioan Scărarul este numit în cântările Duminicii a IV-a din Postul Paştilor ca fiind el însuşi „scară a virtuţilor”, „lauda monahilor”, „luminător şi călăuzitor pe drumul mântuirii”.

Pocăinţa, smerenia, lacrimile şi toate nevoinţele de care se face pomenire în Scara Sfântului Ioan au ca scop curăţirea noastră de patimi şi creşterea noastră în virtuţi, în iubire smerită faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Aceste virtuţi sunt adunate în suflet ca flori de lumină pentru a le oferi Mântuitorului Iisus Hristos în lumina Sfintelor Paşti. Sfântul Ioan Scărarul, dascăl al rugăciunii, al postirii şi al pocăinţei, este nu numai lăudat în cântările Utreniei acestei duminici, ci este şi invocat să se roage pentru noi. Prin urmare, el este nu numai un model sau o icoană duhovnicească, ci şi un rugător pentru noi. De aceea, noi ne rugăm Sfântului Ioan Scărarul să ne ajute să ne vindecăm de patimi şi să dobândim virtutea iubirii smerite şi milostive, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră. Amin!