Şi, ieşind din părţile Tirului, a venit, prin Sidon, la Marea Galileii, prin mijlocul hotarelor Decapolei. Şi I-au adus un surd, care era şi gângav, şi L-au rugat ca să-Şi pună mâna peste el. Şi luându-l din mulţime, la o parte, Şi-a pus degetele în urechile lui, şi scuipând, S-a atins de limba lui. Şi privind la cer, a suspinat şi a zis lui: Effatta! ceea ce înseamnă: Deschide-te! Şi urechile lui s-au deschis, iar legătura limbii lui îndată s-a dezlegat, şi vorbea bine. Şi le poruncea să nu spună nimănui. Dar, cu cât le poruncea, cu atât mai mult ei Îl vesteau. Şi erau uimiţi peste măsură, zicând: Toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească. (Marcu 7, 31-37)

Când vorbim despre Domnul Iisus Hristos trebuie să avem în vedere scopul venirii Sale în această lume. A străbătut localităţile din Ţara Sfântă pentru a predica, a vindeca şi a aduce pacea în suflete.

Oriunde a ajuns, a stârnit admiraţii, dar şi împotriviri. Fiind în hotarele provinciei Decapole, au adus în faţa Sa un om surd şi mut. Într-un mod miraculos, Domnul Hristos l-a tămăduit pe acel bolnav. El a făcut tină din pământ şi, atingându-se de urechile şi limba celui neputincios, l-a vindecat.

Martorii mărturiseau că Domnul Hristos „pe toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească”. Cei care nu mai doresc să audă glasul lui Dumnezeu şi nici nu mai vor să-I rostească numele sunt asemenea celui surd şi gângav. Fie din mândrie sau din nepăsare, nu mai pot şi nu mai doresc să fie în comuniune cu semenii lor.

În era facilei comunicații trăim drama necomuniunii. Am devenit stăpânii cuvintelor nerostite şi ai sentimentelor neîmpărtăşite. Avem nevoie de nou: „efatta”!

(Pr. Dumitru Păduraru)