VREMEA TICĂLOȘILOR Societatea românească pare a sta sub semnul podurilor minate și al fântânilor otrăvite. Alegerile, în loc să fi dezamorsat tensiunea, incită taberele la intoleranță și escaladare. Cei care au câștigat își savurează ostentativ triumful, prin declarații sibilinice și turnarea lui Liviu Dragnea în bronz. Învinșii sunt ocupați cu autodestrămarea dar și cu planuri de pârjolire generalizată în jur.

Deși strivit de rezultatul voinței populare, președintele Iohannis atacă microfoanele și camerele de luat vederi cu tonus de învingător. Este zâmbitor, sigur pe el și cu un calm prevestitor de multă, multă dezordine.

Într-un colț de țară, un proaspăt ales USR anunță mișcări de stradă. Se vorbește, deja, prin presa mai slobodă la gură, de o lovitură de stat până la sfârșitul anului. Alegerile anticipate și suspendarea președintelui reprezintă și ele eventualități, pe agenda imediată a țării.

Mi-e frică!

Prea mulți iresponsabili la butoane. Prea multe interese personale și de gașcă în jur. Un sistem de putere ce, până ieri, se considera inexpugnabil, își vede pilonii amenințați. Florian Coldea este deja, anunțat pe surse, rezervist; Laura Kovesi mai are puțin și primește brevetul de „mamă eroină a dreptului oricui din România de a fura 4% din orice, fără a fi pedepsit”.

Nimeni nu pune piciorul pe frână. Toți accelerează, într-o bravadă dementă. Țara a devenit poligon de încercare și, în curând, muniția de manevră va fi înlocuită cu muniție de război.

Aș cere, dac-aș putea, un time – out. Un răgaz pentru decidenți, să-și revină în fire, să-și regăsească luciditatea. Să iasă din această frenezie sinucigașă și să conștientizeze că în spatele ambițiilor, al orgoliilor lor nemăsurate, stau milioane de români ce le-au dat, cu bună credință, țara pe mână.

Mi-e frică!

Președintele Iohannis, în loc să fie păstorul lucid care-și apără, mai presus de orice, turma, pare a fi devenit un hăitaș fanatic, posedat de structuri centrifuge și de lozinci neasimilate, care o împinge spre prăpastie.

Președintele Dragnea, în loc să preia din suflul popular care l-a propulsat în stratosferă, cu partid cu tot, aspirația spre reconciliere, nevoia de calm și normalitate, dorința imperativă de stingere a conflictelor și de instaurare a păcii sociale, întârzie nepermis de mult nominalizarea unui candidat de prim – ministru, altul decât el, care să elimine, brusc, toate focarele de explozie socială.

Da, mi-e frică!

Și pentru mine (căci am copii și nepoți) dar nu neapărat pentru mine.

Nu am de gând să folosesc clișeul ultratocit și lăudăros „mie nu mi-e frică decât de Dumnezeu”. Căci nu ar fi adevărat. Mi-e frică și de inconștienții noștri lideri care ajung să se creadă dumnezei și-și pierd astfel nu numai sufletul dar și măsura, mi-e frică și de prostia agresivă dar și de inteligența egoistă.

Mi-e frică, dar asta nu înseamnă că încetez să lupt. Dimpotrivă!

Cu cât mi-e mai frică, cu atât devin mai curajos!

Contele de Saint Germain