DEGETUL PE RANĂ Vladimir Putin a avut o săptămână grea. Șampania trebuie să fi curs în valuri. Să bei de miercuri dimineața, de când a câștigat Trump, până duminică seara, când au câștigat Dodon și Radev, nu-i ușor, nici măcar pentru un judokan FSB care vânează tigri în Siberia, sirieni în Raqqa și proprietăți în Londra.
Nu, nu-i deloc simplu să fii Vladimir Putin. Un miliardar sovietic care anexează peninsule, călărește la bustul gol prin taiga și readuce Rusia, în numai zece ani, în poziția de adversar titular al Occidentului nu s-a mai văzut nicicând. Dar, pe lângă inteligența lui politică uimitoare, Putin a avut alături sprijinul deplin al potrivnicilor săi. Prostia strategică a Europei, ezitările ei birocratice în Moldova, Ucraina, Georgia și Armenia și obișnuința de a-și rumeni profitul la flacăra gazului rusesc au produs situația de azi, în care singurul obstacol în fața Moscovei sunt cele două luni rămase din mandatul lui Obama.
Sigur, Moldova a recăzut în plasa Rusiei și pentru că bourii ei, care păreau dispăruți din vremea lui Cantemir, s-au dovedit la fel de vii ca bizonii noștri. Să nu uităm că societatea moldovenească a fost destructurată, sărăcită, sovietizată, epurată, deportată, dezromânizată, rusificată, “reistorizată”. Urmașii lui Petru Rareș și ai Fraților Jderi au pierit în Gulag, limba română s-a înecat în Nistru, iar sentimentul unionist a atins extincția odată cu dropia și cocoșul de pădure, imediat după comsomolizare.
Cu excepția unei elite politice de școală veche, nimeni n-a dorit cu ardoare sincronizarea celor două populații separate de un râu. După 1812, când țarul a mutat hotarul Rusiei la Prut, unirea a fost mereu invocată cu intenție politică, fără să existe vibrația spontană, curajul necesar sau logica economică. Dar, tocmai pentru că unirea a ținut de competența elitei politice, ratarea de duminică li se poate reproșa azi liderilor.
Poate că cel mai bun moment pentru o apropiere frățească a fost irosit în anii ’90, când URSS se scufunda în abis cu tot cu trecut. Dar Ion Iliescu era ori prea apropiat de ruși ca să-i dezamăgească, ori prea speriat de ei ca să-i înfurie. A urmat contribuția lui Constantinescu la nepăsarea unionistă și, în fine, în 2004, axa Washington – Londra – Chișinău a lui Băsescu.
Iată un episod din foiletonul acestei ratări la care am fost martor. În 2008, un grup de ofițeri SIE încerca să atragă atenția asupra blocajelor operative din Republica Moldova. Șeful serviciului, MRU, era complet neinteresat de jocul tactic din Chișinău. Pe acest fundal miserupist, o troică maghiaro – austriacă – suedeză, pusă la lucru de afacerile cu petrol rusesc (depozitare, transport, rafinare), preluase cam toate sarcinile SIE, fiindcă spionii noștri nu aveau verde la acțiune. Erau sabotaje, deconspirări, înscenări făcute diplomaților, agenților și instituțiilor României. Moldovenii cu cetățenie română primeau vizele pentru UE nu la consulatul României, ci la cel al Ungariei. Imaginea României în Moldova arăta ca prima pagină din Click. Ofițerii erau revoltați, frustrați, puși pe fapte. Puteam să atrag cumva atenția? – m-au întrebat. Puteam.
Am luat subiectul, care era însoțit și de un fel de raport, și m-am apucat să construiesc o anchetă. Dar a doua zi am fost invitat, împreună cu alți doi jurnaliști, la Cotroceni. Participasem la un interviu cu președintele și pesemne că-i plăcuse. Voia să mai vorbim. Pe vremea aia, Traian Băsescu încă nu devenise monstrul care înghițea destine. Era un nebun luminos. Popular, glumeț, inteligent, mereu în formă. Mușcătura lui judiciară nu ajunsese o regulă, iar veninul nu putea încă ucide un adult.
La momentul potrivit, i-am vorbit președintelui despre situația din Moldova, fără să pomenesc despre ofițeri, dar oferindu-i toate amănuntele din raport. Băsescu a percutat pe loc, s-a arătat indignat și gata să dea telefon, a mai cerut detalii și m-a asigurat că “e ca și rezolvată”. Am trecut la cafele.
Peste doi ani, prin intermediul unei surse, am dat peste sfârșitul poveștii. După discuția de la Cotroceni nu s-a înregistrat nici cea mai mică variație în operațiunile din Moldova. În schimb, au fost dați afară câțiva dintre “ofițerii nemulțumiți”. Cum i-au aflat, rămâne un mister, fiindcă i-au dat afară pe alții, care nu aveau nici o legătură.
Cam așa a decurs lupta pentru reunificare în epoca axei Washington – Londra – Chișinău. Și, probabil, în toate celelalte epoci.
Doru Bușcu
