ARHIEPISCOPUL IUSTINIAN Patriarhul, ierarhi și mulți fii ai Bisericii l‑au numit pe venerabilul Arhiepiscop Justinian Chira, în anii din urmă și în aceste zile, Voievodul Mara­mureșului. Au fost și mai sunt voievozi care prin statura, cre­din­ța și dragostea lor arată iubire față de pământul în care s‑au născut și de locurile în care Dumnezeu i‑a așezat demnitari, arhipăstori ori vremelnici locuitori.

Așa l‑au privit oamenii din Maramureș pe cel care avea cuvinte de voievod spiritual, pentru care locuitorii acestor ținuturi mergeau pe jos mulți kilometri spre a‑l întâlni la hramurile vestitelor mănăstiri ce împodobesc ținuturile în care vlădica Justinian a fost 17 ani Episcop‑Vicar și alți 26 de ani Arhipăstor al nou‑înființatei Episcopii a Mara­mureșului și Sătmarului.

Vorbea frumos despre Rai și bucuria întâlnirii cu Domnul vieții veșnice, despre Preacurata Sa Maică și sfinții apărători ai Ortodoxiei românești, despre istoria zbuciumată a văilor Mara, Iza, Vișeu și Cosău și râvna pe care Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul a avut‑o, împreună cu alți ierarhi și preoți, întru apărarea credinței ortodoxe strămo­șești și a bisericilor de lemn ridicate cu jertfă multă, toate acestea așezate în fața tunurilor și a intrigilor de atunci și dintotdea­una.

Cu o rar întâlnită dragoste, i‑a sfătuit pe credincioși să‑și crească copiii în frică de Dumnezeu, să păstreze odorul cel mai sfânt pe care îl au, credința ortodoxă, să îmbrace întotdeauna, în zilele de duminică și sărbătoare, straiele populare și să păstreze cu sfin­țenie tradițiile pe care le‑au moș­tenit de la voievozi și de la martirii neînduplecați ai credinței străbune.

Ierarhul care a slujit Biserica vreme de peste 75 de ani ca monah, ieromonah, stareț și arhiereu, bun misionar, gospodar și apropiat al clericilor și păstoriților săi, Arhiepiscopul Justinian, reprezintă o icoană luminoasă a Ortodoxiei românești în vremuri de încercare, mai întâi în timpul regimului comunist (1973‑1990) și apoi într‑o perioadă dificilă pentru Biserica strămoșească din ținutul voievodal aflat la granița de nord a țării. S‑a spus de multe ori că acolo au bătut și mai bat vânturi puternice, nu doar despre viforele care vin în anotimpul rece, ci și despre alte încercări pentru a căror biruință Arhiepiscopul Justinian a stat întotdeauna de veghe. În punctele importante de trecere s‑au aflat întotdeauna oameni de ispravă care nu îngăduiau lupilor răpitori să se amestece cu oamenii locului. El a fost printre cei care, la margine de țară, a apărat credința, istoria și frumu­sețea locurilor și nu cred că în Maramureș, în ultimul sfert de veac, a fost un om mai iubit și mai ascultat decât Arhiepiscopul Justinian.

Personal l‑am apreciat dintotdeauna, mai ales pentru faptul că mie, unui biet seminarist, mi‑a deschis cu mărinimie ușa sufletului și a Reședinței episcopale din Centrul eparhial Cluj, unde se afla atunci, în anii ’80 ai veacului trecut. Mă aflam cu câțiva prieteni și colegi de seminar într‑un pelerinaj la mănăstirile din Transilvania.

În popasul ce l‑am făcut la Rohia, toți viețuitorii mi‑au vorbit despre fostul stareț, chemat în urmă cu peste 10 ani la demnitatea arhierească. Era cel mai longeviv stareț din istoria nu prea întinsă a Rohiei. Găsise acolo doar o bisericuță de lemn și câteva cămăruțe ridicate în cinstea Precistei și a Sfintei Ana de un evlavios preot de mir întru pomenirea fiicei lui. Înfruntând vremurile potrivnice, privirea atentă a Securității și normele aspre impuse în acei ani, starețul Justinian a adunat în juru‑i mulți tineri pe care i‑a îndemnat să fie călugări buni și misionari în Țara Lăpușului și a întregului Mara­mureș.

A ridicat la Rohia zidiri noi, cum ar fi Casa cu bibliotecă și paraclis, Casa poetului, chilii pentru monahi și a transformat spațiul sihăstriei într‑o preafrumoasă catedrală, slujind de cele mai multe ori afară, pentru că biserica mică nu putea primi decât puțini cre­dincioși.

L‑am întâlnit atunci la Rohia pe monahul Nicolae Steinhardt. Cel puțin două ceasuri m‑a plimbat prin biblioteca chinoviei, vorbind câte ceva despre fiecare carte în parte. Ar fi rămas probabil și după miezul nopții, dacă noi, istoviți de drum, nu am fi avut nevoie de puțină odihnă. După câteva cuvinte revenea din nou la Episcopul Justinian și spunea că acesta a inițiat înființarea bibliotecii, că a edificat paraclisul cel nou, că s‑au făcut trepte de piatră între biserică și Casa cu paraclis, transformând întreg spațiul într‑o veritabilă catedrală, și mai ales că, sub oblăduirea lui discretă, Steinhardt a putut rămâne la Rohia.

Drumul meu și al colegilor de seminar a continuat în vacanța aceea către Cluj. În curtea Centrului eparhial l‑am întâlnit pe Episcopul‑vicar Justinian Mara­mureșeanul. Cine s‑ar fi așteptat ca tocmai el să poftească la masă pe neașteptații semina­riști, pelerini prin Țara Ardealului? Ne‑a oferit atunci și o carte închinată vieții Maicii Domnului.

Mai târziu am înțeles că a iubit cu asupra de măsură Biserica și neamul său, Maramureșul și Rohia în special, putând afirma acum că oamenii ca el se întâlnesc foarte rar. A revenit întotdeauna la Rohia ca într‑o casă părintească. Slujea la sărbători, la călugării și hirotonii, chiar și când puterile l‑au părăsit, odată cu adăugarea anilor.

Le‑a spus credincioșilor că nu merge în Rai fără ei, că îi va aștepta să intre împreună pe Porțile Împărăției, așa cum îi șade bine unui păstor, ca acolo unde este el să‑i fie și turma. De asemenea, a afirmat că se va ruga mereu ca iadul să rămână gol și ca fiii săi să nu ajungă în acest loc unde se întâlnește suferința de a nu mai putea iubi.

Aproape în fiecare zi își scria amintirile într‑un caiet, care au ajuns la numărul…, unele dintre ele fiind deja publicate. Preocupări diverse, începând de la viața unui monah autentic până la aceea a cărturarului erudit care își punea întrebări, dar avea şi răspunsuri pe măsură, care împrumutase ceva din finețea poetului, dar și tăria de stâncă a maramureșeanului legat de credinţa şi legea lui (…Făcută ești dintru aceeași piatră/ Din care și martirii sunt făcuți…).

În anii slujirii lui, s‑a apropiat de mulţi cărturari, unii dintre ei oaspeţi dragi la Mănăstirea Rohia, cum au fost Mitropoliții Antonie Plămădeală și Bartolomeu Anania, preoții Dumitru Stăniloae, Mircea Păcurariu, Ioan Pintea, scriitorii Geo Bogza, Ioan Alexandru, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Virgil Bulat, Virgil Ciomoș, Ana Blandiana, Adrian Popescu, Dumitru Andra­șoni și numele ar putea continua.

În împărăţia frumuseţii și a liniştii de la Rohia, fiecare dintre aceştia a avut câte o cămăruţă şi o masă de scris în locuri de unde priveau cerul, pădurile și luminătorii de pe cer.

Legat cu tot sufletul de tradiția și monahii Mănăstirii Rohia, și‑a ales din acest loc ucenicul și fratele întru slujire, pe care l‑a ridicat la marea cinste arhierească și cu care a petrecut în comuniune și iubire sfântă ultimii 23 de ani. Alături de Arhiepiscopul Justinian, și Episcopul Iustin Hodea Sigheteanul manifestă aceeași grijă specială față de mănăstirea inimilor lor, Rohia, pe drept cuvânt adevă­rații ctitori ai celui mai cunoscut și iubit așezământ monahal din Țara Lăpușului.

În ziua de 30 octombrie 2016, slujind într‑una din bisericile cetății Bucureștilor, am făcut pomenire specială pentru Înalt­prea­sfinția Sa la ectenia celor adormiți și la Vohodul Mare, mărturisind celor prezenți că Arhiepiscopul Justinian a fost un strălucit ierarh, un om intrat în legendă încă din timpul vieții, un monah român autentic și un părinte duhovnicesc cu bogată experiență.

În urmă cu peste 30 de ani, la Mănăstirea Rohia am auzit vorbindu‑se de Episcopul‑vicar de atunci Justinian Chira Maramu­reșeanul. Povestea vieții lui se încheie tot la Mănăstirea Rohia. Din timpul vieții s‑a îngrijit să‑și pregătească mormântul în aștep­tarea Învierii celei de obște aproape de poarta mănăstirii, ca să‑i poarte pe mai departe de grijă, să‑i fie străjer cum a fost și până acum într‑una dintre cele mai frumoase povești de iubire. Iubirea Arhiepiscopului Justinian pentru Mănăstirea Rohia. O va veghea din ceruri, bucurându‑se de întâlnirea cu alți călugări de faimă: Nicolae Steinhardt, Serafim Man și alții. Însă povestea de iubire continuă…

Înalț și eu smerită rugăciune către Părintele Îndurărilor, rugându‑L pe Arhiereul Cel veșnic să primească sufletul slujitorului Său întru Împărăția Sa, pentru care mult s‑a ostenit și a lucrat în această viață.

Timotei Prahoveanu, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor