SUNTEM ÎN RĂZBOI! A fost o vreme când, acum 45 de ani, mă călătoream de patru ori pe an între America şi Europa. Dus-întors, adică traversam oceanul de opt ori.

De fiecare dată aveam impresia că ajung pe o altă planetă, dintr-o altă constelaţie, călătorind cu viteza luminii. Totul pe acea planetă NYC #1 (New York City) — ca să o notez astronomic — era diferit.

Astăzi, diferenţele s-au estompat: scandal în România, scandal în oraşele americane. În România, tineretul vrea să dărâme guvernul unui partid ales democratic, în SUA vrea să-l împiedice să guverneze — chiar să-l extermine — pe Donald Trump, preşedintele ales democratic.

Anul 2017 abia a început şi mapamondul se zgâlţâie din rărunchi. În Europa vor fi alegeri din primavera până în toamnă. Candidaţii la preşedinţia Franţei se războiesc în presă şi în justiţie. În Germania, deocamdată, se caută un contracandidat credibil, „politically correct” care să împiedice victoria partidului „populist” „Alternativa pentru Germania” (AfD), condus de Frauke Petry, în Bundestag. Orice politician pronunţă cuvântul popor sau pomeneşte de relaţii bune cu Moscova este tăvălit prin fulgi sau aruncat la câini… „E populist”, „vrea să ne îngrădească libertatea sexuală”, „calcă în picioare tradiţia ospitalităţii”, „nu respectă drepturile refugiaţilor, femeilor, bărbaţilor, copiilor, homosexualilor, transsexualilor, animalelor…!!!”.

Când m-am întors acasă după 19 ani de exil, am găsit România — care tocmai se descotorosise de Ceauşescu — împărţită în două tabere ireconciliabile. Deşi clasa politică nu mai ştia ce înseamnă pluripartidismul de aproape 50 de ani, deşi oamenii politici fuseseră în mare majoritate (eu cred că toţi) membri cu carnet ai Partidului Comunist Român, în numai câteva săptămâni se împărţiseră în două tabere: „roşiii”, „comuniştii”, cei care priveau spre trecut şi spre Răsărit pe de o parte şi pe de altă parte „progresiştii”, „democraţii” care priveau spre viitor, spre Occident. Tabăra aceasta a fost luată imediat sub aripa oblăduitoare a comis-voiajorilor care vindeau democraţie, ONG-urile lui George Soros. Vă reamintesc că nici nu tăcuseră bine armele şi se născuse Grupul pentru Dialog Social! Aşa a început antrenamentul celor care împrăştie iluzionismul electoral…

Nu trebuie să ne mire însă că o parte dintre intelectualii — care până mai ieri fuseseră şi ei comunişti — odată rămaşi fără protecţia partidului care îi întreţinuse până atunci pentru că avea nevoie de ei ca să facă „propagandă pentru mase”, trezindu-se fără sinecură, au fost primii care s-au vândut „la kilogram” şi au început să propovăduiască nişte principii pe care nu le înţelegeau, fiindcă nu s-au dezbărat niciodată de gândirea comunistă. Şi astăzi dacă nu gândeşti la fel ca ei eşti împotriva lor! Diferenţa este că acum fac „comunicare”! Sau poate manipulare?!

Ei bine, tocmai această tabără „a democraţilor” este cea care a încercat de mai multe ori să răstoarne rezultatul de la urne scoţând oamenii în stradă. Prima dată în mai 1990, când FSN şi Ion Iliescu au câştigat alegerile cu 85,7%. Sincer, eu cred că au fost singurele alegeri netrucate din scurtă istorie a României libere. Atât înţelegea electoratul în acel moment, când se temea de viitorul liberalizat, de capitalismul care aducea multă instabilitate. „Democraţii” însă au sărit ca arşi, au jignit alegătorii în fel şi chip, au botezat ziua alegerilor „Duminica orbului” şi au chemat intelectualii să protesteze. Aşa s-a născut „fenomenul Piaţa Universităţii”. Lumea s-a adunat, a cântat, şi-a lipit ecusoane cu „Golan” speculând nestăpânita nervozitate a preşedintelui Iliescu.

În mod normal, acea idealistă reasamblare din Piaţa Universităţii nu ar fi avut cum să determine demisia guvernului sau a preşedintelui dacă acesta nu se decidea să cureţe locul trimiţând forţele de ordine. În iunie 1990, lucrurile au degenerat şi poate vom afla vreodată cine a pus foc, cum de au reuşit „protestatarii” să fugărească forţele de ordine numai aruncând cu pietre şi unde au dispărut cei care ar fi trebuit să-i aresteze pe cei care au provocat violenţe…

La vremea aceea, Iliescu, bun cunoscător al istoriei „revoluţiilor”, se temea prea tare că s-ar putea să piardă puterea ca să-i pese de ce va spune „lumea civilizată”, aşa că a chemat în ajutor „poporul”. L-au auzit minerii şi urmarea o cunoaştem cu toţii. Războiul civil ne-a trecut atunci pe la ureche, pentru că „forţele democrate” erau prea slabe încă. Nu acelaşi lucru s-ar întâmpla astăzi dacă jandarmii lui Grindeanu ar încerca să golească Piaţa Victoriei cu forţa… Pe Iliescu îl interesa prea puţin în acel moment Europa. Era mult prea îmbătat de putere şi preocupat ca să o păstreze. În timpul acesta protejaţii lui acaparau bogăţii. Când Iliescu a constatat că este foarte lucrativ să integreze ţara în Uniunea Europeană, a realizat şi că nu va reuşi decât dacă va face anumite concesii. A fost însă fost prea târziu şi a pierdut alegerile din 1996.

Totuşi, minerii nu au fost o armă folosită exclusiv de tabăra „roşie”. Şi „democraţii” şi-au făcut curăţenie în bătătură cu ajutorul lor în iarna lui 1999, când l-au înlocuit pe Radu Vasile la Palatul Victoria prin detaşarea ca prim-ministru a eternului nostru guvernator BNR, Mugur-Mugur-Mugurel Isărescu…

Când tabăra „forţelor democrate” a reuşit să pună mâna pe guvernare în 1996 însă, ce să vezi, s-a apucat să recupereze decalajul. Să fure numai socialiştii? N-a priceput nici CDR-ul ce avea de făcut pentru a intra în clubul select al Europei. Din această cauză au putut Iliescu şi ai lui să revină la guvernare în 2000. Cu burţile pline, Iliescu şi ai lui au început să vândă ţara la bucată şi abia atunci Europa şi-a întredeschis porţile.

Când a venit la Cotroceni Traian Băsescu în 2004, aproape că a vândut tot ce mai rămăsese şi, ca să se asigure că el şi „democraţii” lui vor conduce veşnic, împreună cu ucenica lui Soros, procuroarea comunistă Monica Macovei (sau poate mai potrivit ar fi să-i spun vrăjitoarea ucenică?), au pus la punct Justiţia şi au reînviat RPR. Nu Republica Populară România, ci Republica Procurorilor România… Codurile penale cu bucluc datează din acea decadă şi sunt arma perfectă pentru a „pune la rece” eventualii adversari politici.

Între timp, România intrase în Uniunea Europeană devenind piaţă de desfacere pentru produsele expirate, ladă de gunoi pentru produsele toxice şi sursă de forţă de muncă ieftină. Ah, am uitat o contribuţie importantă a României la binele comun, european: cobai umani pentru experimentele medicale.

A doua oară când ucenicii lui Soros au chemat lumea în stradă a fost în noiembrie 2015. Au reuşit să dărâme guvernul cu ajutorul lui Iohannis, pe care l-a luat gura pe dinainte spunând că „a trebuit să moară oameni ca să plece guvernul Ponta”. Dar nu cred că emoţia contestatarilor puternic impresionaţi de moartea tinerilor în clubul Colectiv l-a făcut pe Victor Ponta să-şi dea demisia, ci dosarele grele cu care a fost şantajat. Sau, poate, a primit chiar ordin de la unitate…

Au venit alegerile din noiembrie 2016 şi, în Statele Unite, ce să vezi? E la fel! Două tabere care se înfruntă şi una din ele încearcă să răstoarne rezultatul alegerilor. Împotriva lui Donald Trump s-au adunat toate forţele aşa-zis „progresiste”, sprijinite şi de „tonomatele” media care au ajuns până acolo încât incită la asasinat (chiar pe 20 ianuarie, în ziua învestiturii, un crainic de la CNN spunea că întotdeauna mai există posibilitatea unui asasinat pentru ca „ţara” să scape de un preşedinte indezirabil).

Oameni buni, suntem în război! Iar taberele care se înfruntă nu mai sunt aşa cum ne-am obişnuit. Nu se mai luptă statele între ele, blocurile ideologice între ele. Forţele beligerante se regăsesc în interiorul statelor: se războiesc cei care vor să păstreze fibra naţională cu „elitele” multinaţionale ce vor instaurarea Noii Ordini Mondiale. Urmăresc siderat desfăşurarea conflictului din Statele Unite. Preşedintele ales nu reuşeşte să-şi înscăuneze guvernul, iar funcţionarii establishmentului îl sabotează pe toată linia. Presa îl atacă într-o manieră fără precedent. Totul a pornit de la sloganul „America First!”.

PSD nu are o doctrină naţionalistă. Nici nu prea ştim dacă are o doctrină, dar în toamna lui 2016 a inclus în programul de guvernare câteva măsuri fiscale, economice care ar avantaja firmele româneşti şi ar pune la plată multinaţionalele. De aceea a câştigat PSD detaşat alegerile. Un fel de „Romania First!”.

Dar eu nu cred că numai din cauza asta s-a stârnit furia „democraţilor” români conduşi de „campionul” lor, Klaus Werner Iohannis. Nici măcar nu au aşteptat să vadă dacă nu cumva promisiunile electorale vor rămâne doar în program. Nu ar fi pentru prima dată când un partid ajuns la putere nu respectă promisiunile din campanie… Altceva a pus în mişcare pianina mecanică numită Iohannis, a împins-o în stradă, în Piaţa Universităţii, acolo unde se adunaseră la ordin câţiva protestatari.

Altceva a precipitat lucrurile la Bucureşti şi alte interese ţin oamenii în frig şi viscol în Piaţa Victoriei. Stăpânii lui Iohannis ştiu că, spre deosebire de Ungaria şi Polonia, în România guvernanţii nu fac nimic dacă nu au sprijin din exterior. Faptul că Dragnea a reuşit să şadă la masă şi să schimbe câteva vorbe timp de câteva minute cu Donald Trump, noul stăpân de la Casa Albă, asta a precipitat declanşarea ostilităţilor la Bucureşti. Acest moment aparent monden a trimis semnale şi în alte direcţii stârnind panica printre „democraţi”. Atunci şi-a semnat Dragnea condamnarea la moarte politică!

În paranteză: e trist că părinţii care au demonstrat „împotriva corupţiei” cu copiii în braţe nu au ieşit să protesteze niciodată împotriva programelor şcolare în urma cărora progeniturile lor abia dacă ştiu să scrie şi să citească, nu recită Eminescu şi habar n-au cine a fost Mihai Viteazul.

Dezgustător spectacol a dat însă Pianina Mecanică în Parlament. Înainte să pornească ruloul cu muzică preînregistrată, Iohannis a rânjit, salutându-i pe „românii şi româncuţele lui”, care îl aplaudau cu entuziasm ca pe un bătăuş ce tocmai a tras un şut sub centură adversarului. Păcat că şi-a uitat acasă „Crucea de fier”. L-ar fi văzut tot românul aşa cum este: un gauleiter!

Cine s-ar fi gândit că România, care a devenit o monarhie modernă sub conducerea unui neamţ ce gândea româneşte, Măria Sa Carol I, va ajunge în pragul dezmembrării sub conducerea unui alt neamţ care îşi zice român. Noi ştim însă ce li se întâmplă celor care seamănă vânt…

Din păcate, România nu a ştiut niciodată să profite în interes propriu de aşezarea ei geografică. Întotdeauna s-a dat ba cu unii ba cu alţii şi întotdeauna a avut de pierdut. De data acesta însă s-ar putea să piardă tot şi să treacă alţi 100 de ani pentru a redeveni România…

Eugen Mihăescu