UITE CINE VORBEȘTE! Pitulați după ușa Uniunii Europene alături de frații bulgari, ne-am trezit săptămâna trecută că domnu’ Juncker ne invită în sufragerie să mâncăm și noi Șenghen pe pâine.

Cu aerul celui ce-ți fură rufele de pe frânghie și care nu se sfiește să te acuze mai apoi de lipsa onorabilității fiindcă ai cam rămas golaș, Austria a țâșnit ca musca de sub coada calului, vociferând că murgul n-ar avea dreptul să pască iarbă verde.

Ne obișnuiserăm cu gândul că Olanda e o țâră românofobă, știam că doamna Merkel ne consideră un soi de sirieni de mâna a doua, dar nu ne închipuiam să strige „Halt!” tocmai țărișoara care, jucându-se de-a Figaro cu drujba prin pădurile mioritice, a reușit în câțiva ani de pompat sângele pământului și limfa băncilor să-și lărgească fostul imperiu până la țărmul Mării Negre – chestie pe care n-a îndrăznit s-o viseze nici măcar drăguțul împărat Franz Josef.

Acuzați că livrăm la negru mână de lucru ieftină și necalificată, mi-am amintit de oful acelei profesoare de limba română care, nemaiputând să-și întrețină familia cu salariul de mizerie de la noi, și-a părăsit slujba ca să îngrijească câțiva bătrâni paralitici vienezi: „Am ajuns spălătorii de cur ai Europei, domnule Dinescu!”.

Cât despre microbul corupției, care ar avea origini geto-dacice, n-ar fi cazul să strâmbe din nas tocmai meșterii austrieci, care, cu ocazia privatizărilor făcute la plezneală înainte de aderare, au atacat cu geamantanele de parai Guvernul Năstase din toate pozițiile, că până și Micky Șpagă a trebuit să le recunoască virtuozitatea.

Normal ar fi fost ca Herr Iohannis să-și bage verișorii în mamă cu Șenghenul lor cu tot, numai că monosilabicul s-a prefăcut că nu pricepe germana cu accent tirolez, că tocmai făcea exerciții de românaș verde, dându-le secuilor cu tricolorul la mir.

Și uite așa am ajuns noi victime ale sindromului Mozart, fiindcă negustorii care au pus laba pe brand-ul cu pricina au cu siguranță oarece neliniști ascunse, legate de moralitatea celui care poartă numele celebrelor bomboane.

Că nu degeaba, în afara câinelui credincios, nici un cetățean al Salzburgului n-a catadicsit să însoțească sicriul muzicianului falit, zvârlit într-o groapă anonimă din cimitirul săracilor.

Mircea Dinescu