PROGRAMUL PSD În ciuda scorurilor mari pe care le obține de cinci ani încoace în alegeri, PSD pare hotărât să se scoată singur și de la guvernare, și din istorie, îndeplinind visul de aur al unei drepte din ce în ce mai incapabilă să se coaguleze.

Degeaba vin consultanți străini și scumpi în campanie, degeaba electoratul nu vrea să lase ditamai mamutul să crape. Ei nu și nu, se agață cu dinții de ieșirea din istorie. Din păcate, prea târziu și, în același timp, prea devreme.

Când vezi personajele adunate la Cotroceni pe post de opoziție, îți spui doar că nu poți lăsa guvernarea pe mâna unui Orban, a unei Turcan, a unui Tomac sau a unor scorțoși anonimi care încă nu s-au prins că reprezintă în Parlament vreo 9% din opțiunile votanților. Dar PSD se chinuie să ne spună, din ianuarie încoace, că nici lor nu e OK să le pui guvernarea în brațe. Că nu le priește și nici nu au habar ce să facă dacă o primesc.

În 2014, PSD avea aproape totul și ar fi putut obține chiar tot. Dar s-au lăcomit la câteva voturi din străinătate și au declanșat un tăvălug care i-a înghițit cu tot cu lăcomie, aroganță și nesimțire. În 2015 aveau suficient pentru a rezista până la anul electoral 2016, dar n-au știut sau n-au putut să scape de sacul de gunoi numit Oprea. Și au pierdut.

Electoratul, în marea lui generozitate, a zis că n-o fi dracul chiar așa de negru și le-a mai dat o șansă. De fapt, două: una la locale și încă una, uriașă, la generale.

Te-ai fi putut gândi că PSD-ul a luat-o, în sfârșit, pe un drum al schimbării fără întoarcere. Ideea de a promova un program de guvernare nu doar foarte ambițios, ci și plin de termene clare, verificabile, a fost, de la bun început, pe muchie. Neîndeplinirea respectivului program înseamnă, destul de clar, pierderea oricărei brume de încredere pe care PSD ar mai putea-o obține vreodată. Dragnea a sperat în cărți bune și a băgat pe masă un all-in răsunător.

Programul PSD, lipsa de program a USR sau glumițele nesărate din programul PNL ar fi, toate, problema partidelor. Dacă n-ar afecta, în același timp, viața prezentă și viitoare a milioanelor de români care se mai încăpățânează să trăiască în țară. Oricât le-ar plăcea politicienilor să creadă că politica e un joc – de poker sau de orice altceva –, realitatea ne învață, uneori destul de crud, că pionii pe care cred ăștia că-i mișcă pe diverse table sunt ființe vii din carne, oase, venituri mici, cheltuieli mari și taxe datorate statului.

Programul de guvernare al PSD ar fi trebuit să vină, în imaginația lui Dragnea, cu el însuși drept persoana providențială care să-l pună în practică. O lege dată pe vremea unei alte guvernări PSD, cea a lui Adrian Năstase, a avut o cu totul altă părere. Și, aparent, n-au existat planuri B sau C. Un partid cu o jumătate de milion de membri n-a avut altă soluție decât să tragă la sorți un premier. Chiar și așa, pare că cineva a mânărit urnele, numai ca să-și bată joc de Liviu Dragnea.

Că pe Shhaideh n-o iubeau Serviciile e greu de dovedit. Cum e greu de dovedit că pe Grindeanu îl iubeau cu asupra de măsură.

Dar Mihai Tudose… Mihai Tudose este întruchiparea securistului așa cum s-a întipărit ea în mentalul colectiv. Arată ca un torționar din pușcăriile comuniste, vorbește ca un agent care asigură traseul demnitarilor, fură teze de doctorat ca un securist tânăr dornic de glorie universitară. Când îți apare în fața ochilor cu fața aia boțită, de parcă până mai adineauri ar fi dormit în post, te uiți mai întâi să vezi unde ascunde boxul. Căci sigur ascunde unul pe undeva. Cel mai probabil în spatele lămpii pe care ți-o bagă în ochi pentru a spune tot ce știi. Gradele și le poartă aproape la vedere, trecutul alături de Servicii nu este nici pe departe un secret pentru nimeni. Și, totuși, pe ăsta îl prezintă Dragnea drept înlocuitorul neprihănit al unui om al sistemului.

Dar, poate, până la urmă, e vina noastră. Poate n-a citit nimeni cu atenție, poate n-a scris nicăieri, niciodată, că ar fi vorba despre un program. Pogrom este, cred, mai aproape de realitate. Poate Dragnea, singurul care știe documentul de-a fir a păr, a promis, de fapt, masacrarea ultimilor civili din politică.

Patrick André de Hillerin