IUSTINIAN CHIRA A venit pe lume într-o dimineață de duminică, la ora 10, când toți preoții intrau la slujbă. Mama îi spunea că se auzeau clopotele la toate bisericile, din satul Plopiș până în Baia Mare.
A murit tot într-o dimineață de duminică, la ora 10.30, când creștinii ortodocși din Episcopia Maramureșului și Sătmarului erau la Sfânta Liturghie, rugându-se pentru ca iubitul lor părinte spiritual să treacă cu bine peste greaua încercare la care a fost supus sâmbătă seara, ca să poată să mai zăbovească printre ei.
N-a fost să fie. Dumnezeu a decis că e timpul să-l cheme la el ca să se odihnească un pic după îndelungata trudă pământeană. ”A murit, o să se spună şi despre mine şi despre tine într-o zi; în ziua pe care eu nu o cunosc, care nu ştiu când va sosi”, mărturisea arhiepiscopul acum câțiva ani.
Nu își făcea griji pentru momentul în care va trebui să părăsească pământul și oamenii, nu se temea de moarte spunând răspicat: ”Cum să-mi fie frică de moarte, când știu că dincolo de pragul morții mă așteaptă Stăpânul meu, Domnul și Dumnezeul meu Iisus Hristos?”.
Nu știu dacă în momentul trecerii sale pe tărâmul veșniciei a mai avut puterea să o strige pe mama, dar sigur gândul i-a fost la femeia care i-a dat viață, pe care o venera ca și pe o sfântă:
”E deosebit de important să avem o mamă care te iubește și când nu mai exiști. Totdeauna când am vorbit cu soldații care au fost pe front îmi povesteau de răniții care erau în ceasul morții și o strigau pe mama: Mamă, mamă, unde ești? Pe mama o strigă omul când moare. Îmi aduc aminte de mitropolitul Antonie de la Sibiu, a avut lângă el o măicuță care îmi povestea că în ceasurile lui cele mai grele de suferință o striga pe mama, cu numele ei a murit pe buze. De aceea îmi aduc mereu aminte de mama mea, Maria, care a purtat numele Maicii Domnului și care a fost o sfântă.”
Iustinian Chira a trăit 95 de ani. În anii petrecuți în fruntea Episcopiei, în Maramureș și Sătmar s-au ridicat peste 100 de biserici, mănăstiri și schituri. Dar mult mai important decât moștenirea imobiliară pe care a lăsat-o urmașilor, e faptul că oamenii l-au considerat și perceput ca și pe un sfânt ce umbla printre ei. Avem toate motivele să credem că pentru acest om cerurile au stat permanent deschise, deoarece niciodată n-a uitat Cine ne oferă încă un răsărit de soare și șansa de-a vedea miraculosul apus. Acum, când chemarea a sosit, a fost pregătit să facă Marele Pas.
O să ne rugăm ca Dumnezeu să-l odihnească în pace, fără să-i cerem și uzuala iertare de păcate, pentru că sfinții nu păcătuiesc, de aceea sunt deasupra oamenilor, atât în Cer cât și pe Pământ.
„Pe om trebuie să-l privești cu cel mai înalt respect, dar și cu adâncă compasiune, cu încredere, dar și cu prudență; ca pe un copil ce e în stare oricând de cele mai senine drăgălășenii, însă și de greșeli ireparabile”, ne povățuia înaltul prelat.
Vă invit să vedeți povestea vieții acestui OM deosebit, căruia îi vom simți absența mai repede decât ne-am închipuit.
Grigore Ciascai
