AcasăslolvaciaDRUMURI ȘI GÂNDURI - National Gallery, un muzeu în care intră anual...

DRUMURI ȘI GÂNDURI – National Gallery, un muzeu în care intră anual 5,8 milioane de vizitatori (2)

spot_img

DISTRIBUIȚI

Am zăbovit și eu la câteva din minunățiile expuse în camera 23 din Aripa Nordică, una dintre ele fiind impresionantul tablou Ospățul lui Baltazar, lucrare executată de Rembrandt în jurul anului 1635. Tema tabloului este preluată din Vechiul Testament. Până să ajungem la Baltazar trebuie să amintim o întâmplare ciudată de care a avut parte tatăl acestuia, marele rege Nabucodonosor, stăpânul celui mai mare regat din vremea respectivă.

În al doilea an de domnie, Dumnezeu i-a trimis regelui un vis ciudat care l-a marcat profund. Ca să scape de coșmaruri, regele a poruncit să fie chemați vrăjitorii, prezicătorii, magii și caldeii ca să-i tălmăcească visul. Aceștia au spus că nu se află om pe pământ care să poată face cunoscut ceea ce solicită regele, motiv pentru care Nabucodonosor a dat poruncă să fie ucișii toți înțelepții Babilonului. Printre cei care trebuiau să moară se afla și Daniel, un înțelept iudeu care credea doar în Dumnezeu. El a cerut un timp de răgaz ca să poată descoperi tâlcul visului trimis de Dumnezeu, după care se va prezenta la rege și-i va spune despre ce este vorba.

Iată ce i-a spus Daniel regelui:
”O, rege! Tu priveai și iată un chip – acest chip este peste măsură de mare și strălucirea lui neobișnuită. Stătea înaintea ta și înfățișarea lui era grozavă. Acest chip avea capul de aur curat, pieptul și brațele de argint, pântecele și coapsele de aramă, pulpele de fier, iar picioarele o parte de fier și o parte de lut.
Tu priveai și iată o piatră desprinsă, nu de mână, lovi chipul peste picioarele de fier și de lut și le sfărâmă. Atunci fură sfărâmate în același timp, fierul, lutul, arama, argintul și aurul și ajunseseră ca pleava de pe arie vara și vântul le lua cu sine fără ca să se găsească locul lor. Iar piatra care a lovit chipul a crescut munte mare și a umplut tot pământul.
Iată tâlcuirea visului. Tu, rege al regilor, căruia Dumnezeul cerului i-a dat regatul, puterea, tăria și mărirea, și în mâinile căruia a dat pe fiii oamenilor în orice ținut ar locui, precum și fiarele câmpului, păsările cerului, și i-a dat stăpânire peste toate, tu ești capul de aur.
Și după tine se va ridica un alt regat mai mic decât al tău, apoi un al treilea regat de aramă, care va stăpâni peste tot pământul. Și un al patrulea regat va fi tare ca fierul și, după cum fierul sfărâmă și zdrobește totul, și el va sfărâma și va preface totul în pulbere.
Iar picioarele pe care le-ai văzut și degetele: unele de lut de olar, și altele de fier, înseamnă că va fi un regat împărțit și va fi tare ca fierul, după cum tu ai văzut fier amestecat cu lut.
Și degetele picioarelor, unele de fier și altele de lut, înseamnă că regatul va fi parte tare, parte șubred. Și după cum ai văzut fierul amestecat cu lutul, așa se vor amesteca prin înrudiri, dar nu vor avea legătura temeinica între ele, după cum fierul nu se poate amesteca la un loc cu lutul.
În vremea acestor regi, Dumnezeul cerului va ridica un regat veșnic care nu va fi nimicit niciodată și care nu va fi trecut la alt popor.  El va sfărâma și va nimici toate aceste regate și singur El va rămâne în veci”.
Se spune că atunci, regele a căzut cu fața la pământ și s-a închinat înaintea lui Daniel zicând: „Cu adevărat că Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor și regilor, descoperitorul tainelor, căci tu ai putut să descoperi această taină”.

Au trecut ceva ani, Nabucodonosor a murit, profeția lui Daniel cel iubitor de Dumnezeu începea să se împlinească. Viața îl va aduce față în față cu viitorul rege al Babilonului, Baltazar, fiul lui Nabucodonosor. Episodul este descris admirabil în Biblia tălmăcită de Mitropolitul Bartolomeu Anania.

Pentru cursivitatea textului, am eliminat unele pasaje:
”Regele Baltazar le-a făcut un ospăț mare celor o mie de dregători ai săi; și vin era înaintea celor o mie. Și Baltazar, bând, după ce a dat de gustul vinului a poruncit să fie aduse vasele de aur și de argint pe care Nabucodonosor, tatăl său, le adusese din templul din Ierusalim, pentru ca din ele să bea regele și dregătorii săi și țiitoarele lui și nevestele lui.
Beau vin și-i lăudau pe dumnezeii de aur, de argint, de aramă, de fier, de lemn și de piatră; dar pe Dumnezeul Cel veșnic, Cel ce are putere asupra duhului lor, pe Acela nu-L binecuvântau.
În chiar ceasul acela au apărut degetele unei mâini de om; în lumina sfeșnicului, ele scriau pe tencuiala peretelui din casa regală; iar regele vedea încheieturile mâinii care scria.
Atunci fața regelui s-a schimbat; gândurile îl tulburau, încheieturile șoldurilor îi piereau, iar genunchii, cuprinși de tremur, se loveau unul de altul.”

Acesta este momentul culminant pe care geniul lui Rembrandt l-a surprins în capodopera lui. Baltazar s-a îngrozit aidoma tatălui său când a primit visul de la Dumnezeu. Istoria s-a repetat, Baltazar n-a mai avut liniște până ce s-a găsit cineva care să-i tălmăcească cuvintele scrise de mâna cerească. Acel cineva nu era nimeni altul decât Daniel, recomandat chiar de regină, care știa cum s-a descurcat profetul în fața lui Nabucodonosor.

Ne întoarcem la Biblia mitropolitului:

”Și a grăit Daniel în fața regelui: O, rege, Dumnezeul Cel-Preaînalt i-a dat lui Nabucodonosor, părintele tău, regat și mărire și cinste și slavă;
Și din pricina măririi pe care i-o dăduse, toate popoarele, triburile și limbile tremurau și se temeau de fata lui: pe cine vrea îl omora, pe cine vrea îl lovea, pe cine vrea îl înălța, pe cine vrea îl umilea.
Dar când inima lui s-a înălțat și duhul i-a dat ghes să se trufească, atunci a fost coborât de pe tronul regatului său și cinstea i-a fost luată.
Ca atare, tu, Baltazar, tu, fiul său, cel ce nu ți-ai smerit inima înaintea lui Dumnezeu, oare n-ai știut tu toate acestea?
Tu te-ai înălțat împotriva Domnului, Dumnezeul cerului, și ți-ai adus înainte vasele casei Sale și ați băut vin din ele, tu și dregătorii tăi și țiitoarele tale și nevestele tale, și ați adus laude pentru dumnezeii de aur și de argint și de fier și de lemn și de piatră, care nu văd și nici nu aud și nici nu cunosc; dar pe Dumnezeu, în a Cărui mână se află suflarea ta și toate căile tale, pe Acela nu L-ați slăvit.
Drept aceea, de la El a fost trimisă încheietura mâinii, și El a poruncit această scriere.
Iar scrierea cea poruncită este aceasta:

MANE, TECHEL, FARES.
Iar tâlcuirea cuvântului este aceasta:

MANE: Dumnezeu ți-a măsurat regatul și i-a pus capăt;
TECHEL: a cântărit în cumpănă și a găsit lipsa;
FARES: regatul tău este împărțit și dat Mezilor și Perșilor”.

ospatul-baltazar-rembrandt-5298e75a23921f

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Într-adevăr regatul babilonian îşi va găsi sfârşitul. Baltazar, regele caldeu, fiind omorât chiar în noaptea aceea, iar regatul împărţit între mezi şi perşi. La început, noul rege al Babilonului a fost Darius medul. Înainte de a muri, însă, Baltazar s-a ţinut de cuvânt, l-a îmbrăcat pe înţeleptul Daniel în haine de purpură, i-a dăruit colanul de aur şi l-a numit al treilea cârmuitor din împărăţie.

În tabloul baroc a lui Rembrandt, accentul se pune pe fizionomiile regelui, sfetnicilor ori țiitoarelor de la curte. Chipul regelui întors către miraculoasa scriere apărută din neant degajă spaima, groaza, neliniștea. Mâna divină așterne cuvintele și pare tentată să părăsească cadrul după ce și-a îndeplinit misiunea.

Gestica puternică a celorlalte personaje te copleșește pur și simplu. Femeia din dreapta lui Baltazar este transfigurată, își împreună mâinile ca și cum s-ar ruga să se termine odată coșmarul. Dregătorul cu barbă a rămas parcă stană de piatră, gura deschisă transmite spaima ce i-a blocat oasele.

Femeia din partea dreaptă a tabloului privește scrisul printre degetele regelui. Emoția este atât de puternică încât varsă potirul de aur cu vin, iar trupul i se înclină spre stânga ca și cum ar fi început căderea, leșinul. Studiul chipurilor este colosal, jocul luminilor și al umbrelor fiind absolut fantastic.

Un tablou de văzut într-o viață de om, altminteri ea va fi lipsită de o imensă  bucurie.

Expoziție cu tablouri false

Am scris că muzeul din Piața Trafalgar a avut inițiative din cele mai ciudate, devenind nu odată exemplu pentru instituțiile similare din întreaga lume. Așa s-au petrecut lucrurile și în 2010, atunci când National Gallery a pus la cale organizarea unei expoziții inedite, care i-a luat prin surprindere pe iubitorii de artă. Pentru prima oară în istorie, conducerea a decis să expună în galerie reproduceri și falsuri ale unor tablouri celebre!

”Nu îmi fac griji că Galeria Națională își va pierde credibilitatea odată cu această decizie a noastră. Orice muzeu din lume care se respectă ar trebui să fie mândru că are în patrimoniu și câteva falsuri. Și acestea fac parte din istoria artei și nu trebuie să ne prefacem că nu există”, a spus directorul Nicholas Penny la vremea respectivă. De altfel, negustorii de artă susţin că, în momentul de faţă, 40% dintre operele de pe piaţă sunt falsuri, dar cercetările amănunţite reduc aproape la zero posibilitatea unei erori în atribuirea paternităţii unei picturi, cel puţin pentru marile muzee care dispun de aparatura necesară.

După mai mulți ani de studiu, beneficiind de o aparatură sofisticată, specialiștii britanici din domeniul artei au avut o serie de surprize, mai mult sau mai puțin plăcute. După ce au ales grâul de neghină și au făcut clasificările de rigoare, tablourile din patrimoniul Galeriei Naționale care n-au trecut testul originalității, au fost prezentate în expoziția Cercetare amănunțită – falsuri, erori, descoperiri, deschisă în perioada 30 iunie – 12 septembrie 2010. Și, ca să nu existe niciun dubiu asupra falsurilor expuse, vizitatorii care au intrat în pavilionul respectiv au fost puși să vizioneze un film documentar despre tehnicile de cercetare utilizate, de la Razele X la un test al solubilității culorii. Astfel au putut fi descoperite secretele a nu mai puțin de 40 de picturi semnate de mari maeștri ai artei universale.

Bunăoară, un tablou în care o tânără brunetă stă în fața unei ferestre, modestă, cu un aer ingenuu, despre care se credea că aparține unui pictor englez, s-a dovedit a fi de fapt o intervenție târzie asupra unei compoziții din perioada Renașterii. Specialiștii au demonstrat că originalul înfățișa o femeie blondă, cu privirea provocatoare, înzestrată cu un decolteu generos și doi sâni pe măsură, demni de o curtezană din alaiul unui principe. După ce pictura a încăput pe mâna unui falsificator, acesta a făcut corecțiile necesare în funcțiile de gusturile existente în perioada victoriană. Nimeni nu va mai ști vreodată cine este pictorul italian care a realizat originalul, tehnica sofisticată de care pomeneam n-a putut decât să-l localizeze în timp, undeva prin secolul al XVI-lea.

Mult mai spectaculoasă a fost descoperirea adevăratului autor al unei Madone atribuite până atunci lui Botticelli. E adevărat, ceva dubii existau printre profesioniștii de pe piața de artă înainte de a se trece la verificarea tabloului cu mijloace moderne. I-a pus pe gânduri expresia teatrală a gurii Madonei, mult mai apropiată de cea a unei artiste din perioada timpurie a cinematografiei, cea a filmului mut, decât a Sfintei Fecioare renascentiste. Analiza de laborator a pigmenților folosiți a reîncadrat cu certitudine opera mult mai aproape de vremurile noastre. S-a stabilit că genialul falsificator este italianul Umberto Giunti, care a pictat tabloul în 1930, adică după 420 de ani de la moartea inegalabilului Botticelli!

Au existat însă și surprize deosebit de plăcute. Așa cum s-a întâmplat cu o mică lucrare, cunoscută sub titlul Madona cu garoafe, atribuită lui Rafael. Personajele care populează tabloul sunt prezentate în dormitor, prin fereastra căruia se vede un peisaj însorit, având în mâini garoafe, simbol al mariajului mistic. Lucrarea respectivă era considerată pe la începutul secolului al XIX-lea una dintre perlele celebrei colecții Camuccini din Roma. Pictura a fost achiziționată în 1853 de Algernon, al patrulea Duce de Northhumberland, care s-a grăbit să o expună cu mare fală, după ce a încadrat-o într-o ramă pompoasă în stil renascentist, concepută de Giovanni Montiroli. Spre dezamăgirea proprietarului, la zece ani după achiziție, lucrarea a fost văzută de Johann Davis Passavant, considerat a fi principala autoritate în domeniu la vremea respectivă. Acesta n-a stat prea mult pe gânduri și a decretat fără să-i tremure vocea sau să aibă vreo urmă de îndoială că este vorba despre o copie, e adevărat reușită.

Au urmat ani mulți de restriște pentru Madona cu garoafe, opera fiind surghiunită într-un loc retras dintr-un coridor al castelului Alnwick. Acolo a dat de ea un curator de la National Gallery, abia în anul 1991! De când a văzut lucrarea, curatorul a fost convins că are de-a face cu originalul, fără să-i pese de decizia expertului Passavant. Ca să se convingă, curatorul a decis să o analizeze la muzeu cu tehnica sofisticată din dotare. Analizele complexe efectuate i-au dat dreptate, lucrarea a fost realizată între anii 1506 și 1507, fiind inspirată din compoziția lui Leonardo da Vinci, Madona Benois, aflată acum în patrimoniul Muzeului Ermitaj. Rafael a introdus în scena biblică sentimentele familiare ale maternității, comunicate privitorilor de încântarea, bucuria și satisfacția Sfintei Fecioare care urmărește gesturile fiului său.

Mai mult, în 2002, proprietarul tabloului și-a declarat intenția de a-l vinde muzeului. Având în vedere trecutul dubios al operei, administratorii instituției au decis ca ea să fie supusă unor teste amănunțite. Toate analizele au demonstrat, fără nicio urmă de îndoială paternitatea lui Rafael asupra compoziției, motiv pentru care în 2004 ea a intrat în patrimoniul Galeriei Naționale din Londra.

O poveste întreagă s-a țesut de-a lungul vremurilor în legătură cu lucrarea Madona din grota cu stânci a lui Leonardo da Vinci, care există în dublu exemplar: o versiune se află la Muzeul Luvru din Paris, și o alta la Galeria Națională. Or, se cunoaște faptul că Leonardo a finalizat foarte puține tablouri, de aceia mulți s-au întrebat ce l-o fi apucat pe genialul artist să realizeze o lucrare în două versiuni, când el nu se prea omora cu firea să respecte comenzile venite din toate direcțiile. Face lumină în acest caz criticul de artă Victoria Anghelescu, într-un articol publicat în 2010.

În 1483, Leonardo a primit o comandă pentru a picta un altar, de la o comunitate de laici din Milano, intitulată Confreria Neprihănitei Zămisliri. Este vorba chiar de  Madona din grota cu stânci, aflată la Luvru.

Între 1495 și 1508, Leonardo a fost implicat într-un litigiu legat de această lucrare. În 1506 a promis să o termine. Litigiul trebuie să se fi referit la pictura de la Galeria Națională din Londra. În timp ce lucra la această pictură, Leonardo a fost probabil asistat de frații De Predis, care au realizat părți importante din lucrare. Tabloul a fost comandat de biserica San Francesco Grande din Milano, care mai apoi a vândut-o. Lucrarea a fost adusă în Anglia de Gavin Hamilton. După ce a trecut prin mai multe colecții, ea a ajuns în 1880 în locul unde se află astăzi.

Dar, în iunie 2005, razele infraroșii au dezvăluit o altă pictură aflată sub cea vizibilă, reprezentând un portret al unei femei îngenuncheate, ținând de mână un copil. Experții consultați au ajuns la concluzia că, inițial, Leonardo a vrut să picteze Adorația Pruncului Iisus.
Compoziția cu patru personaje este reprezentată pe un fundal neobișnuit pentru o scenă religioasă. Peisajul este sălbatic, format din stânci prăpăstioase, ce contrastează cu munții încețoșați din depărtare. Se știe că Leonardo da Vinci era pasionat de studiul naturii, explorând cu mare interes mediul înconjurător. Chiar  misteriosul portret Mona Lisa este reprezentat de asemenea pe fondul unui peisaj natural neobișnuit.

După ce a stat la gura unei peșteri, artistul descrie în caietele sale frica inspirată de întunericul amenințător și dorința de a vedea dacă există ceva extraordinar înăuntrul ei.

Cu toate că peisajul este ușor amenințător și încărcat de mister, personajele se află la adăpost, protejate de stâncile colțuroase. În centrul compoziției este plasată Fecioara Maria, care îl îmbrățișează cu o mână pe Ioan Botezătorul, iar cealaltă o ține ridicată deasupra capului pruncului Iisus. Alături de acesta din urmă se află îngerul Uriel. Faptul că Iisus nu se află în brațele mamei sale, care îl protejează pe Ioan Botezătorul, este un lucru neobișnuit pentru o scenă religioasa.

Iisus îl binecuvântează pe Ioan, care ține mâinile într-un gest de rugăciune.
Chipul minunat al Fecioarei și al îngerului cu bucle aurii sunt pictate cu siguranță de Leonardo. Artistul a utilizat tehnica clarobscurului, caracteristică multor lucrări ale sale. Contrastul puternic, ce marchează gura și obrazul stâng al Madonei accentuează tridimensionalitatea lucrării.

Lucrarea de la Luvru a fost pictată între 1483-1486 și este cu opt centimetri mai înaltă decât versiunea de la Londra. Aici lipsește crucifixul lui Ioan Botezătorul, iar privirea îngerului este ațintită asupra privitorului. Ambele versiuni au fost pictate pe lemn, dar cea de la Luvru a fost transferată pe pânză.

Grigore Ciascai

loading...

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.










TE-AR MAI PUTEA INTERESA