PUȚINĂTATEA CREDINȚEI – Vindecarea muțeniei și surzeniei generației de azi

0
51

PUȚINĂTATEA CREDINȚEI Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului) În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă. Și l-am adus la ucenicii Tăi, însă ei n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l aici la Mine! Și Iisus l-a certat și demonul a ieșit din el și copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune și cu post. Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî, dar a treia zi va învia. (Matei 17, 14-23)

Evanghelia Duminicii a 10-a după Rusalii relatează minunea vindecării unui tânăr grav bolnav, care suferea de un fel de epilepsie, cauzată de un anumit soi de diavoli, numit de către evan­gheliști „duh mut și surd”. Evanghelistul Matei, înregistrând cuvintele tatălui copilului despre boala fiului său, spune că era „lunatic”, adică crizele bolii se manifestau în raport cu fazele lunii.

Contextul și istorisirea vindecării

Minunea are loc după evenimentul Schimbării la față a Mântuitorului Hristos. În tot acest timp în care Iisus se afla în munte cu trei dintre ucenicii Săi, fiii lui Zevedeu – Iacob și Ioan – și Apostolul Petru, descoperindu-le pentru câteva momente ce este El, ca Dumnezeu, în slava Sa, la poalele muntelui se aflau ceilalți apostoli, însoțiți de unii cărturari. Aceștia erau pretutindeni pe urmele Mântuitorului, căutând să-L ispitească și să-L prindă în cuvânt. De față mai era și o mulțime de oameni, bine intenționată, care a venit să asculte cuvântul lui Iisus. Mulți însă dintre aceștia Îl urmau pe Iisus și cu speranța că bolnavii lor vor fi vindecați, sau chiar ei înșiși vor fi tămăduiți.

Evanghelistul Marcu, relatând și el acest episod (9, 14-29), ne dă mai multe amănunte legat de ceea ce se petrecea la poalele muntelui. El ne spune că Iisus, „venind la ucenici, a văzut mulțime mare împrejurul lor și pe cărturari sfădindu-se cu ei” (9, 14). Motivul pentru care cărturarii se certau cu ucenicii lui Iisus nu-l cunoaștem, dar putem să-l intuim din cele ce ne sunt relatate în continuare. Este foarte probabil ca acești cărturari să se fi certat cu ucenicii, repro­șându-le că înșală lumea, că nu au puterea pe care o pretind, aceea de a face minuni și de a alunga demoni, că Învă­țătorul lor nu respectă Legea ș.a.m.d.

Deducem toate aceste posibile motive din cele relatate în continuare. Un tată vine cu copilul lui la Iisus ca să-L vindece. Era posedat de un demon. Dar negăsindu-L pe Iisus, l-a adus la ucenici, rugându-i pe ei să-l vindece. Poate va fi auzit că și aceștia aveau puterea de a face minuni. Însă ei nu reușesc să alunge demonul.

A doua zi, Mântuitorul coboară din munte. Din mulțime, un om se desprinde, îi iese înainte, cade în genunchi înaintea Lui și-I spune: „Învă­țătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are un duh mut” (Marcu 9, 17). Evanghelistul Luca ne spune că era singurul lui copil:„Învă­țătorule, rogu-mă Ţie, caută spre fiul meu, că numai pe el îl am” (9, 38).Evangheliștii se completează unul pe altul și, astfel, relatarea devine mai clară și mai captivantă.

Sfântul Marcu prezintă în continuare, spre exemplu, simp­tomelebolii, în amănunt: „Și oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ, face spume la gură, scrâș­nește din dinți și înțepenește. Și am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar n-au putut” (9, 18). Matei prezintă, în schimb, consecințele bolii, prin care era pusă în pericol viața copilului: „că adeseori cade în foc și adeseori în apă” (17, 15).Matei pare, la fel, a fi mai precis în exprimarea neputinței ucenicilor de a alunga demonul. El consemnează: „Și l-am adus la ucenicii Tăi, dar ei n-au fost în stare să-l vindece” (17, 16).Așadar, acesta trebuie să fi fost motivul pentru care acești cărturari se certau cu ucenicii lui Iisus: neputința lor în a alunga demonul.

Dojana Mântuitorului și motivațiile ei

Auzind toate aceste cuvinte din gura tatălui copilului, Iisus a adresat, în mod surprinzător, un reproș mulțimii, înregistrat de către toți cei trei Evangheliști sinoptici, spunând: „O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi? Aduceți-Mi-l aici!” (Matei 17, 17; Marcu 9, 19; Luca 9, 4).Se pare că aici Iisus face referire la textul din Deuteronom 32, 5, 20. Acolo, Moise și Dumnezeu vorbesc despre Israelul păcătos și infidel ca despre un neam „stricat” și rău. Deși s-a propus, în caracterizarea iudeilor din Matei 17, 17, traducerea cu „infidel” în loc de „necredincios”, cred că Iisus nu le reproșează infidelitatea față de El, ci lipsa credinței în fața evidenței puterii Lui dumnezeiești, manifestată de atâtea ori în fața lor.

Nu știm motivul pentru care Mântuitorul Hristos adresează un astfel de reproș mulțimii. Încercăm, și în acest caz, doar ­­să-l deducem. Probabil o parte din mulțime, nu este exclus chiar și tatăl copilului, să fi intrat în logica cărturarilor și să se fi îndoit, într-adevăr, de puterea pe care ucenicii o aveau, de a face minuni, și pe care au primit-o de la Învățătorul lor. Iar de numeroasele minuni făcute de Iisus, și la care mulți dintre ei fuseseră martori, parcă nu-și mai aduceau aminte. Să le fi uitat? Și-atunci Iisus, ca Dumnezeu, cunoscând gândurile și inimile lor, le reproșează, supărat, necredința. Așadar, acesta trebuie să fi fost motivul pentru care Mântuitorul se adresează mulțimii, mustrând-o pentru necredința ei. Cu siguranță, în reproșul lui Iisus, vor fi fost incluși și ucenicii. Așadar, cuvinte aspre pentru ucenicii prezenți acolo! Oricum, o primă concluzie a explicației este că Iisus motivează neputința de a fi vindecat copilul printr-o relație deficitară cu Dumnezeu.

În cele din urmă, poruncește să-I fie adus copilul și săvârșește minunea: scoate duhul necurat din el și în clipa aceea el s-a făcut sănătos. În plan spiritual, porunca „Aduceți-l la Mine!” are un profund mesaj pentru noi, cei de azi: să încercăm să-i aducem pe toți cei ce „nu aud și nu vorbesc despre Iisus” la El! Întâlnirea personală cu Iisus este singura cale de salvare a vieții!

Evanghelistul Marcu inserează în relatarea sa câteva amănunte legate de timpul dintre momentul în care Iisus adresează acel reproș mulțimii și actul vindecării propriu-zise a copilului. Ele nu sunt deloc lipsite de semnificație pentru noi. Este vorba despre un dialog pe care îl are Iisus cu tatăl copilului și care este important în iconomia înțelegerii întregii minuni.

La un moment dat, Iisus îi pune această întrebare tatălui: „Câtă vreme este de când i-a venit lui aceasta? Iar el a răspuns: Din copilărie. Și de multe ori l-a aruncat în foc și în apă ca să-l piardă” (Marcu 9, 21). De ce, oare, va fi pus Iisus această întrebare? Pentru ca tatăl copilului să răspundă, în auzul tuturor, că toate acestea i s-au întâmplat fiului său încă din copilărie, din pruncie. Adică toți să audă și să priceapă, și tatăl, și mulțimea de oameni, dar mai ales cărturarii, care se îndoiau de puterea lui Iisus, că nimeni n-a putut ­să-l vindece pe copil până în acel ceas; că nimeni nu a avut această putere și că toate încercările tatălui de a-și ajuta copilul bolnav au fost zadarnice până la Iisus. Prin urmare, nimeni nu mai trebuia să se îndoiască de dumnezeirea Lui. Acesta a fost motivul pentru care evanghelistul înregistrează aceste cuvinte legate de timpul suferinței copilului: confirmarea dumnezeirii lui Iisus.

Credinței i se răspunde cu minune

Dar Evanghelistul Marcu mai surprinde un amănunt legat de dialogul tatălui cu Iisus. Adresându-I rugămintea de a-i ajuta, tatăl i se adresează astfel: „Dar, dacă Tu poți ceva, ajută-ne, fie-ți milă de noi” (9, 22). Avem aici, în cuvintele lui, un „dacă” îndoielnic. Și acum, devine și mai clar motivul pentru care Iisus ceartă mulțimea. Îndoiala tatălui era și îndoiala mulțimii. Se pare că el vine la Iisus mai mult încercând decât crezând. Și răspunsul Mântuitorului este foarte important: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede”(Marcu 9, 23). Și îndată strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necre­dinței mele!”(Marcu 9, 24).

Găsim aici, în cuvintele lui Iisus, adresate tatălui copilului, o nuanță importantă: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede”. Aceasta e traducerea corectă a textului, cu accentul pus pe cuvintele „de poți crede” sau „dacă tu poți crede”, adică pe faptul că a crede nu este un lucru simplu. Puterea de „a crede” presupune și un anumit efort intelectual, care trebuie făcut pentru a înțelege ce înseamnă forța credinței, dar mai ales domeniul în care ea operează, adică dincolo de posibil, și dincolo de orice logică omenească potrivit căreia ne raportăm la firescul unor legi, după care se desfă­șoară existența noastră limitată. Pentru a putea pătrunde acolo e nevoie de forța credinței. Pentru că, în acest cadru, nimic nu mai funcționează potrivit logicii noastre și raționamentelor noastre. Acolo e logica lui Dumnezeu și în ea nu poți pătrunde cu ra­țiunea omenească.

Într-adevăr, în textul original de la Marcu, acest răspuns este redat astfel: „Cât despre a putea (puterea de a crede), toate sunt cu putință celui ce crede”(9, 23)Altfel spus, Iisus îi va fi zis acelui tată: Nu este ușor să crezi, dar dacă totuși ai această putere, atunci vreau să te asigur că totul e posibil pentru cel care crede. Într-adevăr, cuvintele lui Iisus au o putere deosebită. Pătrund puternic și în inima tatălui copilului, care strigând, zice cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele”(Marcu 9, 24). Este vorba despre raționa­mentele unei credințe fără rațio­namente!

Mesajul duhovnicesc al vindecării minunate

Accentuând mesajul spiritual al pericopei evanghelice, să insistăm puțin asupra unei alte teme, legată de alte cuvinte ale lui Iisus. Văzând că mulțimea dă năvală, Iisus a certat duhul cel necurat, zicându-i: „Duh mut și surd (și accentuez aceste cuvinte), Eu îți poruncesc: Ieși din el și să nu mai intri în el! Și răcnind și zguduindu-l cu putere, duhul a ieșit și copilul a rămas ca mort, încât mulți ziceau că a murit. Iar Iisus l-a apucat de mână și l-a ridicat. Și el a stat în picioare.”(Marcu 9, 25-27).

Sfântul Ioan Gură de Aur, referindu-se la starea copilului, care „a rămas ca mort” după ce diavolul a ieșit din el, spune că intenționat Mântuitorul a îngăduit aceasta pentru credința tatălui, ca el să vadă și să înțe­leagă ce putere are cuvântul lui Iisus în raport cu diavolul, pe de o parte, iar pe de altă parte, să nu uite că robia diavolului este o realitate, cu care el s-a confruntat.

Dar voi reveni asupra cuvintelor duh mut și surd, după ce am să accentuez încă o idee, și anume aceea că, după ce au intrat în casă, ucenicii s-au apropiat oarecum mai în taină de Iisus, zicându-I: „Noi de ce nu am putut să-l scoatem, să-l alungăm?” (Matei 17, 19). Erau extrem de nedumeriți și de contrariați. Și e logic să fie așa. Întrebarea ucenicilor era de așteptat, pentru că ei au primit de la Iisus, Învățătorul lor, puterea de a face minuni și au și făcut (cf. Matei 10, 1 și urm.; Luca 10, 17). Iar acum n-au putut să alunge un demon. De aceea, s-au apropiat de Iisus, „mai deosebi”, zice Evanghelistul Marcu (9, 28), ca să-și lămurească nedumerirea, să afle dacă acea putere primită nu este cumva operabilă doar temporar, sau dacă nu cumva se fac ei înșiși vinovați de ceva și astfel să o fi pierdut între timp. Și Iisus le dă un răspuns: „Acest neam (soi) de demoni cu nimic nu poate să fie izgonit, decât numai cu rugăciune și cu post” (Matei 17, 21; Marcu 9, 29). Evanghelistul Matei amintește încă un motiv, în cuvintele lui Iisus, legat de neputința ucenicilor: „Din pricina puținei voastre credințe” (Matei 17, 20).

Așadar, Iisus vorbește de o anumită categorie de demoni, care se manifestă asupra omului prin muțenie și surzenie. Ne-a descoperit astfel Iisus un lucru foarte important pentru noi, și anume că diavolii sunt de mai multe categorii, în funcție de puterea lor și de modul în care îi ispitesc pe oameni, încercând ­să-i piardă. Nu știm foarte multe despre „sortimentele”, ca să spunem așa, de diavoli. Dar iată că despre unul știm cu certitudine cum se manifestă: prin surzenie și muțenie.

Lupta demonilor pentru secularizarea lumii

Trăim, azi, într-o lume caracterizată printr-un termen devenit deja tehnic, poate chiar prea tehnic, de aceea și învechit, și anume: secularizare. Trăim, așadar, într-o lume secularizată, adică într-o lume fără Dumnezeu sau, mai îndulcite cuvintele, într-o lume în care El are tot mai puțin loc. O astfel de lume este produsul acestui soi de demoni. Și putem să vedem cât de activ este printre noi, cât de prezent este în viața multora dintre noi acest „neam” de demoni. Câți oameni, câți creștini nu sunt stăpâniți de acest „soi” de demoni în sensul că nu aud cuvântul lui Dumnezeu, în ciuda faptului că se propovăduiește, și încă nu puțin, și nu vor să înțeleagă puterea miraculoasă a lui Dumnezeu în lume, atât de evidentă, și pe care, apoi, să o vestească și altora?

Să mergem puțin mai departe și să ne oprim la imaginea pe care Evanghelia ne-o oferă. Este vorba de un tânăr care este stăpânit de acest demon. Plecând de aici, ne întrebăm: Câți tineri, de astăzi, nu sunt „muți” și „surzi”? Sunt surzi în a auzi cuvântul lui Dumnezeu; sunt surzi în a auzi un sfat bun al mamei sau al tatălui; sunt surzi atunci când sunt sfătuiți să aleagă calea virtuții, a corectitudinii, a demnității, a dreptății; sunt surzi când sunt sfătuiți să întemeieze o familie creștină, să aleagă o cale logică a realizării lor profesionale, potrivit aptitudinilor lor și nu potrivit interesului material imediat și adesea iluzoriu.

Azi vedem în jurul nostru, parcă mai mult ca oricând, la lucru acest soi de demoni! Adevărul nu mai este auzit de nimeni, iar dreptatea nimeni nu o mai vestește. Cuvântul lui Dumnezeu nimeni nu îl mai aude, iar prezența lui Dumnezeu în lume nimeni nu o mai rostește. Suntem surzi și muți!

Îndemn către vlăstarele României de astăzi

Iubiți tineri, mă adresez ­vouă: societatea de mâine, școala de mâine, Biserica de mâine, țara noastră de mâine nu vă vor surzi și muți! Vă vor o generație de tineri deschiși, curajoși în a spune adevărul și a vă exprima crezul, demni în a lupta pentru dreptate, pregătiți să vestiți puterea lui Iisus de care atârnă viața voastră ancorată vertical, între cer și pământ, și nu risipită doar orizontal, pe pământ. Așa vă vrem noi, părinții voștri, și așa vă vrea societatea de mâine în care veți trăi! Vă vrem o generație care ascultă și de cer, nu doar de pământ; vrem să aveți cuvântul lui Dumnezeu pe buze și șoapta duhului în auzul vostru. Nu vă vrem muți în a vesti mărețiile lui Dumnezeu și faptele Lui slăvite, făcute cu voi, în fiecare zi. Doar atunci deznădejdea se va transforma în nădejde, ura în iubire, răzbunarea în iertare, violența în milă, minciuna în adevăr, întunericul în lumină, iar omul în OM!

Sădește-ți rădăcinile în Cer pentru a crește mai stabil și pe pământ

Citeam nu demult, undeva, că un păianjen și-a țesut o funie din vârful unui copac până jos, la poalele lui. Știm că funia țesută de el îl ajută ca, atunci când simte un pericol, repede să se refugieze sus și astfel să-și salveze viața. Și, la poalele copacului, printre frunze, a țesut, la fel, o rețea de funii mai mici, cu ajutorul cărora își prindea prada. Și într-o zi, văzând cât de multă hrană are adunată, simțindu-se bine în nețul lui, și-a zis că ar fi bine să taie funia care făcea legătura cu vârful copacului, locul lui de refugiu. S-a gândit că trebuie să se concentreze doar pe lucrul lui de jos și nu și pe cel de deasupra. Și așa a făcut.

Dar, într-o zi, este atacat de un val de insecte și de alți dăunători. A prins una, a prins două în plasa sa, dar la un moment dat se vede sufocat. Încearcă să se refugieze la locul lui de salvare, din vârful copacului. Dar legătura cu el nu mai exista. A tăiat-o. Și astfel, atacat din toate părțile, este învins și în cele din urmă omorât. De fapt, el și-a curmat singur viața în momentul în care a rupt legătura cu punctul lui de refugiu, cu punctul lui de salvare. Tâlcul acestei istorioare este simplu: când legătura cu cerul s-a tăiat, și existența s-a curmat!

Să nu rupem legătura cu punctul nostru de refugiu, de salvare: Cerul! Atunci și numai atunci acest soi de demoni – mut și surd – își va înceta stăpânirea asupra multora dintre noi.

Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here