A trecut un an de la despărțirea definitivă de poetul Ion Burnar. Un an în care s-au făcut prea puține lucruri pentru păstrarea memoriei acestuia: o sală de lectură și un festival de poezie (care riscă să nu se mai desfășoare) au fost botezate cu numele lui. Nici un demers pentru adunarea scriierilor sale risipite prin ziare și reviste, prin manuscrise, astfel încât să avem certitudinea că nu peste multă vreme vom putea vorbi despre o ediție completă a operei sale. Necazul e că nici măcar nu se știe cine ar trebui să se ocupe de problemele astea. Veţi spune că e prea devreme, că încă nu s-a răcit sub glia grea. Nu-i deloc așa. De când există viață și moarte pe pământ știm că nici un om după ce moare nu mai e respectat sau celebrat așa cum s-ar cuveni. Cei rămași caută mai degrabă favoarea mai marilor care trăiesc, uitând repede de cei care s-au dus pe calea fără întoarcere. Seneca spunea că operele tuturor muritorilor sunt condamante la moarte, iar noi am trăi de fapt înconjurați de lucruri sortite pieirii. Corect, numai că de la vremurile în care a trăit preceptorul lui Nero au trecut exact două milenii, timp în care lucrurile s-au mai schimbat. Operele, mai ales cele artistice, au reușit să supraviețuiască atunci când urmașii celor care le-au zămislit au avut grijă de ele. Sunt convins că așa ar trebui să procedăm și noi pentru păstrarea vie a memoriei lui Ion Burnar. Versurile pe care le-a scris îl poate salva de la uitare. Condiția necesară și obligatorii fiind să se ocupe cineva de adunarea și conservarea lor. Până ce nu va fi prea târziu. Pe 24 octombrie și-ar fi serbat ziua de naștere. Poate că ne-ar fi spus cu sfiala și bunul simț din dotare că ”se uită istoria la mine / de parcă eu aș avea nevoie de ea / de parcă moartea de exemplu / ar fi o chestiune strict personală / ca și viața de după mine”. Să-ți fie somnul lin și îngerii aproape, Ioane…

Grigore Ciascai