Istoria spune că în seara zilei de 11 octombrie 1973, în orăşelul Pascagoula (Mississipi), Charles Hickson (42 ani) şi Calvin Parker (18 ani), primul contramaistru, celălalt muncitor la şantierul naval local, au ieşit la pescuit, nu departe de vărsarea răului Pascagoula în Golful Mexic. La scurt timp după lăsarea întunericului, la 10 metri de ei, a coborât un obiect oval cu diametrul cam de 30 de metri, levitand la vreo jumătate de metru de sol. Din el au ieşit trei creaturi stranii care au plutit spre cei doi fără să atingă pământul. Înalte de circa un metru şi jumătate, aveau o piele cenuşie şi zbârcită, capul pleşuv şi o înfăţişare generală de mumii.

I-au paralizat pe martori, i-au transportat în nava, i-au examinat medical, le-au dat apoi drumul şi au plecat. Cazul a fost îndelung investigat şi la ora actuală este printre cele mai cunoscute răpiri OZN. Divagând de la discuţiile care au urmat prezentării, în luna mai 2015, a presupuselor diapozitive cu mumia unui extraterestru de la Roswell, unii ufologi au afirmat că aspectul de mumie al apariţiilor de la Pascagoula este oarecum unic în „întâlnirile de gradul III şi IV”. Ufologul spaniol Luis R. Gonzalez a reamintit atunci alte patru cazuri în care au fost semnalate entităţi semănând cu mumii. Cred că ele ar interesa şi cititorii revistei noastre.

Într-o după-amiază din anul 1952, în jurul orei 16:30, Cesar Augusto Valdivieso, de 30 de ani, angajat al unei companii petroliere, conducea maşină dinspre Pucusana spre Lima (Peru). La un moment dat, a văzut un disc strălucitor la nivelul solului. A oprit şi a mers pe jos vreo 10 minute să vadă mai de aproape apariţia. Când a fost la o distanţă de 20 de metri, din disc au ieşit trei figuri. Arătau că nişte mumii, aveau picioarele lipite, că şi când ar fi avut un singur picior mare. Se deplasau „alunecând” pe pământ. Pielea lor era „că ştergarul”. L-au rugat pe martor să le spună unde se află, la început într-o „limba engleză mecanică”, iar atunci când acesta a spus că sunt în America de Sud, conversaţia a continuat în spaniolă. Martorul afirmă că vizitatorii au avut o discuţie lungă cu el şi l-au luat, pentru o excursie, în nava lor, de-a lungul coastei oceanului, pe care o vedea prin peretele transparent. Valdivieso a confirmat detaliile întâlnirii şi sub hipnoză. Investigatorul cazului, Richard Greenwell, a crezut în sinceritatea lui, dar a considerat experienţă că ireală.

Lacune temporare?

Pe 26 august 1975, la ora 4 în zori, Sandra Larson (o chelneriţa divorţată şi ocazional cântăreaţa country) se deplasa cu maşină, în Dakota de Nord (SUA), dinspre Fargo spre oraşul Bismark. În maşină mai erau fiica ei Jackie, de 15 ani, că şi prietenul Sandrei, Terry O’Leary de 20 de ani. La un moment dat au văzut 8-10 obiecte luminoase, portocalii, coborând oblic, unul fiind mai mare decât celelalte. Când au ajuns la o distanţă de 50 de metri şi la o altitudine de vreo 7 metri de la sol, obiectele s-au oprit şi câteva s-au îndepărtat în zbor. Observaţia, care li s-a părut că a durat doar câteva secunde, a fost însoţită de senzaţia stranie că, în timp ce priveau globurile, stăteau pe loc, deşi îşi aminteau că maşină s-a deplasat constant cu peste 80 km pe ora. Adolescenţă, care era aşezată în mijlocul scaunului din faţă, s-a trezit dintr-o dată pe bancheta din spate… Deşi era o autostrada relativ aglomerată, doar câteva persoane campate în zona au raportat că au văzut nişte lumini, că şi un grup de studenţi de la o staţie de benzină în Tower City. Ei au mai observat însă că era ora 5:23…

Pe 20 octombrie 1975, Sandra Larson a vizionat filmul TV „Incidentul OZN”, consacrat cazului de răpire suportat de familia Hill. Prin analogie, s-a gândit că poate şi în cazul ei a avut loc o „lacună temporală” (între orele 4 şi 5.35), care ar merită să fie investigată; deci a contactat nişte anchetatori OZN, pentru o regresie hipnotică. Prietenul a refuzat să participe la această investigaţie.

A urmat un şir de regresii hipnotice, efectuate de Leo Sprinkle, profesor de psihologie la universitatea statului Wyoming. Treptat au ieşit la iveală detaliile unei răpiri OZN. Maşină lor s-a oprit, apoi a fost mutată lângă o nava rotundă care plutea foarte jos deasupra solului. Sandra a fost paralizată şi dusă pe sus, plutind, către straniul vehicul. Nu-şi amintea cum a intrat în el. S-a văzut apoi întinsă pe o masă, iar alături era o arătare înalta de aproximativ 180 cm. Avea faţă înfăşurată în bandaje, că o mumie. Se vedeau doar ochii care străluceau fără să clipească şi „îi controlau creierul”. O aura părea să plutească în jurul capului şi al umerilor apariţiei. În jur mai erau şi alte astfel de „mumii”.

Sandra a fost dezbrăcată şi un instrument a aplicat alcool pe pielea ei. Răcirea prin evaporare i-a provocat frisoane. I s-a controlat, cu un fel de raze X, zona abdominală. Apoi a văzut o lumina puternică şi a avut impresia că răpitorii i-ar fi deschis capul, i-ar fi scos şi examinat creierul, iar atunci când i l-au pus înapoi, ceva a fost reconectat în mod diferit. Au asigurat-o, telepatic, că va putea pleca în curând. După terminarea operaţiei, a fost sugestionată să uite tot şi a fost dusă, plutind, înapoi la maşină.

Sandra fusese operată, cu câtva timp în urmă, fără succes, de o afecţiune a sinusurilor. După episodul răpirii ea a constatat că e vindecată. Sub hipnoză, ea şi-a mai amintit că şi-a văzut prietenul, la bordul aceleiaşi nave, legat de un pat ridicat la verticală. S-a mai dedus că, aparent, fiica ei Jackie a petrecut întreagă perioada a răpirii stand în picioare pe câmp, în afară navei, ţinută aici de un fel de forţă…

Chiar după prima regresie, Sandra şi-a amintit un „vis” pe care l-a avut, cu câteva zile înainte, conţinând un schimb mental de idei cu aceiaşi vizitatori. Fiica ei spunea că în acea noapte a sesizat o prezenţa în camera mamei ei. Investigând şi acest caz, tot prin regresie hipnotică, s-a conturat o altă posibilă răpire. Ea ar fi trecut atunci prin peretele casei sale (primul exemplu cunoscut în care s-a raportat aşa ceva), apoi a fost escortată pe un câmp unde aştepta un OZN strălucitor, de culoare portocalie. A fost însoţită de două „mumii spaţiale”. I s-a spus că va fi dusă în lumea de unde vin vizitatorii, pentru a fi arătată şi altor persoane. Pentru transport a fost înglobată, nud, într-un cub de gheaţă… A ajuns într-o clădire, într-un deşert de nisip alb. Clădirea avea un plafon înalt şi nu se vedea sursă luminii. Aici i s-au pus, mental, mai multe întrebări, de pildă despre funcţionarea minţilor noastre. Sandra a spus că fiecare minte este diferită. Răpitorii i-au cerut apoi „să facă un raport” asupra tuturor persoanelor pe care le-a întâlnit vreodată, adăugând că doresc că ea să prezinte, în viitor, rapoarte şi despre toţi cei pe care îi va întâlni de acum înainte. S-a întors într-un cub asemănător. A trecut printr-un tunel de lumina şi la capătul acestuia a văzut Pământul. I s-a spus să nu vorbească despre experienţă avută. „Oricum, nimeni nu ar crede-o”. A trecut, din nou, plutind, prin perete, ajungând înapoi în pat. De teamă unor infecţii, ea s-a dus imediat să facă un dus. Vizitatorii, încă prezenţi, au întrebat-o ce săpun foloseşte. Ea le-a oferit o cantitate într-o ceaşcă. Ceaşcă nu a mai fost găsită a două zi, un posibil semn că nu a fost un vis…

Pe 20 aprilie, 1976 Sandra a mai fost regresată o dată, întrucât existau indicii că ar fi fost răpită din nou, cu două zile mai devreme. Ea spunea că a fost transportată, plutind, la un OZN, a fost întinsă pe o lespede şi i s-a cuplat la cap un sistem complex de fire. Nicio fiinţă nu părea să fie prezenţa. Apoi a fost readusă, plutind, înapoi în pat.

Regresii hipnotice

Un al treilea caz, redat mult mai succint, s-a petrecut pe 20 septembrie 1976. Ahmad Bani Ahmad, din Tabriz (Iran), de 56 de ani, cercetător în istorie iraniană, a vizitat lacul Urmia, aflat în zona, împreună cu soţia să. Aici au văzut, aterizând la vreo 100 de metri de maşină lor, un obiect oval, sclipitor, cu diametrul de 3-4 metri şi lung de 5 metri, cu un mic hublou pe partea dinspre ei. Din obiect au ieşit două fiinţe care semănau cu nişte mumii egiptene. Ahmad a fost luat în interiorul obiectului. Nu sunt mai multe informaţii. Cazul a fost menţionat în publicaţia Journal din Teheran, pe 25 septembrie 1976.

Al patrulea caz s-a petrecut la Trier (RFG). În seară zilei de 25 noiembrie 1978, la ora 22:00, Pam Owens, de 19 ani, cu soţul ei, Chris şi cu fiul lor, Brian, în vârstă de 20 de luni, erau în drum spre casă, după o vizită la nişte prieteni. Chris era staţionat, cu armata SUA, în Germania de Vest. Zărind o lumina stranie, au tras maşină în afară şoselei, într-o poiana, şi au ieşit să observe ce este acolo. Au văzut un obiect strălucitor, metalic, de formă ovală, lung de aproximativ 30 de metri, care clipea cu o lumina roşie. Pam i-a cerut soţului ei să plece imediat de aici. Când au ajuns acasă, au descoperit că era cu o ora şi jumătate mai târziu decât ar fi fost normal…

Mai târziu, când s-au întors în Statele Unite, Pam a contactat o organizaţie OZN. A urmat o serie de regresii hipnotice. Şi-a reamintit de o camera mică, fără colţuri, plină de o lumina alb-gălbuie. Paralizată, capabilă să-şi mişte doar ochii, Pam a văzut deasupra ei două creaturi de 2,10 metri, cu capete chele supradimensionate, ochi mari scufundaţi în orbite şi nasuri mici. Pielea lor era verde şi aspră. Arătau aproape că nişte mumii. Fiecare mâna avea patru degete, de două ori mai lungi decât cele ale oamenilor. I-au vorbit fără să-şi mişte gură, linistind-o că soţul şi fiul ei sunt în siguranţă.

Apoi i-au tras brusc în sus bluza, dezvelindu-i abdomenul, bombat întrucât era gravidă în luna a cincea. În ciuda protestelor ei, a urmat o examinare detaliată, după care au împuns-o cu un ac lung, chiar sub ombilic, provocându-i o durere intensă. Următorul lucru de care îşi amintea a fost că stătea lângă maşină ei. Peste patru luni i s-a născut fiica numită Keli – perfect normală. Acestea sunt istorii, relatate sincer sau revelate hipnotic, cu bună credinţă. Totuşi nu trebuie să uităm că între realitate şi ceea ce ne amintim este întotdeauna un drum lung…

Sursa revistamagazin.ro