Important e să nu taci. Adevărul în sfera publică românească se naște plecînd de la acest imperativ și moare odată cu el. Vedem asta în toate emisiunile teve, în toate confruntările politice. Monologuri indescifrabile despre ceva, deși nu ai putea, totuși, să spui exact despre ce.
Ai tăcut, ai pierdut.
Dar lucrurile, evident, pot fi spuse și altfel.
La fiecare bătaie între țigani este o balabustă de trei tone care țipă. Un vulcan Etna de carne și fuste care se rotește printre săbii ninja și topoare, care e ocolită de gloanțe ca Neo din Matrix, și care în tot acest timp scoate sunete nu tocmai inteligibile, însă care reclamă o urgență maximă. Pare că ea suferă mai mult decît toți combatanții – chiar și decît cei care au au jumătate de scăfîrlie pe asfalt, cealaltă lipsindu-le din naștere. Singura ei leziune însă, dacă e vreuna, este a corzilor vocale.
Ea continuă să urle și cînd vine poliția și la spital și o ține așa pînă e îngropat ultimul dintre morții războiului dintre clanuri. Și, de fapt, o va ține așa și după ce din întreaga civilizație umană nu vor rămîne decît peturile de Cola.
Poți s-o îngropi în straturi de betoane ca reziduurile de la Cernobîl, să plantezi peste ea păduri de arbori seqoia, degeaba, tot îi vei auzi țipătul isteric din care nu se înțelege cu adevărat nimic.
Dan Diaconescu nu este altceva decît o astfel de mașinărie țigănească, modelul cel mai performant al balabustei țipătoare care știe că într-o singură variantă nu va avea dreptate: dacă tace.
Mihai Radu (catavencii.ro)