Gândul zilei: ”Medicina îmi este soție, iar literatura amantă. Când mă plictisesc lângă una, înnoptez lângă cealaltă.” (Cehov)

Religie
Ortodox = Cuv. Maxim Mărt.; Sf. Mc. Neofit, Evghenie, Candid, Valerian şi Achila.
Romano-catolic = Sf. Agneza, fc. m.
Reformat(Calvin) = Ágnes (Agneta).
Greco-catolic = S Maxim Mărturisitorul, c (+ 662). S Neofit, m (+ 309).
Mozaic = 16. Shevat 5771.
Musulman = al-jum`a: 15. Safar 1432.

Evenimente
1077: Henric al IV-lea, împărat al Sfântului Imperiu Roman, se prezintă ca penitent la Canossa (localitate din Italia de nord), pentru a obține iertarea papei; după o așteptare de 3 zile, este primit de către papă care îi ridică excomunicarea.
1276: Inocențiu al V-lea devine papă
1648: La Alba Iulia apare prima traducere integrală în limba română a Noului Testament, sub îngrijirea mitropolitului Andrei Șaguna
1793: Regele Ludovic al XVI-lea al Franței a fost ghilotinat, sub acuzația de trădare
Rusia și Prusia împart Polonia
1870: Decret privind înființarea Societății generale de asigurare reciprocă „Transilvania”, cu sediul la Sibiu.
1899: Se produce primul automobil Opel.
1911: Prima ediție a Raliului Monte Carlo.

1919 – S-au deschis lucrările Conferinţei de pace de la Paris, la care a participat o delegaţie română din care faceau parte I.I.C. Brătianu, Al. Vaida-Voievod, C. Angelescu, Victor Antonescu. În cadrul Conferinţei au fost elaborate textele tratatelor de pace dintre ţările învingătoare în Primul Război Mondial (27 de state, printre care România) şi ţările învinse (Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria şi Turcia).
1920: S-au încheiat lucrările Conferinței de Pace de la Paris
1921: Este creat Partidul Comunist Italian
1941 – Mişcarea legionară organizează o rebeliune armată, prin care urmăreşte înlăturarea conducătorului statului, generalul Ion Antonescu, şi preluarea întregii puteri în stat. Legionarii atacă şi ucid soldaţi, provoacă masacre în rîndul populaţiei, jafuri şi distrugeri. După înăbuşirea rebeliunii, mişcarea legionară este înlaturată de la putere şi interzisă, puterea concentrîndu-se în mîinile generalului Antonescu.
1954: Primul submarin bazat pe energie nucleară – „USS Nautilus” este lansat la apă de Statele Unite la Groton, Conneticut
1964: Eugène Ionesco, dramaturg francez de origine română, este ales membru al Academiei Franceze
1976: Supersonicul Concorde, care a fost dezvoltat datorită unei colaborări între francezi și englezi, a fost folosit pentru prima oară
1998: Papa Ioan Paul al II-lea vizitează Cuba.
1999: A cincea mineriadă: La București are loc o conferință de presă comună a GDS, Alianța Civică, AFDPR, LADO, Asociația victimelor mineriadelor 1990–1991, la care se face publică hotărârea de a organiza un marș de protest față de manifestările minerilor, vineri, 22 ianuarie 1999. La Timișoara, peste o mie de reprezentanți ai societății civile organizează un miting de protest. La ora 15.00, minerii forțează barajul de la Costești, pe care după o oră îl sparg.
2001: Jutta Kleinschmidt prima femeie care câștigă (2001) Raliul Paris-Dakar la categoria motociclete.

Nașteri
1338: Carol al V-lea al Franței (d. 1380)
1805: Aaron Florian, istoric, participant la Revoluția română de la 1848 din Țara Românească (d. 1887)
1821: Vincențiu Babeș, publicist, om politic și membru fondator al Societății Academice Române (d. 1907)
1829: Oscar al II-lea, rege al Suediei și Norvegiei (d. 1907)
1852: Vasile Lucaciu, preot, membru marcant al Partidului Național Român din Transilvania (d. 1922)
1885: George Vâlsan, geograf român, membru titular al Academiei Române (d. 1935)
1891: Francisco Lazaro, atlet portughez (d. 1912)
1898: Gheorghe I. Brătianu, istoric, om politic, membru al Academiei Române, mort în închisoare (d. 1953)
1900: Victor Papacostea, istoric, specialist în istoria comparată a țărilor balcanice (d. 1962)
1905: Christian Dior, designer francez (d. 1957)
1917: Silvian Iosifescu, critic și teoretician literar, traducător
1920: Viorel Ban, prim solist al Operei Române
1922: Telly Savalas, actor american (d. 1994)
1924: Benny Hill, comic englez (d. 1992)

http://www.youtube.com/watch?feature=player_detailpage&v=sq1t1iFmsv0#t=0s
1927: Petru Creția, eseist, poet și traducător (d. 1997)

http://www.youtube.com/watch?feature=player_detailpage&v=ajoHf-H6TfU#t=2s
1941: Placido Domingo, tenor spaniol
1957: Geena Davis, actriță americană

Decese
1118: Papa Pascal al II-lea
1519: Vasco Núñez de Balboa, explorator spaniol (n. cca. 1475)
1793: Regele Franței Ludovic al XVI-lea (executat) (n. 1754)
1851: Gustav Albert Lortzing, actor, compozitor, cântăreț și dirijor german (n.1801)
1865: Alecu Donici, poet român (n. 1806)
1872: Franz Grillparzer, poet austriac (n. 1791)
1918: Victor Mihaly de Apșa, mitropolit greco-catolic, membru de onoare al Academiei Române (n. 1841)
1924 – A murit Vladimir Ilici Lenin, principalul teoretician al doctrinei care îi poartă numele, leninismul. Lenin a preconizat o disociere strictă între partid şi clasa muncitoare, creînd astfel premisa pentru instituirea dictaturii comuniştilor. Cu toate că ideologia propusă de Lenin şi-a aflat o largă răspîndire, revoluţia mondiala, pe care acesta o propovăduia, a rămas nerealizată (n.22.04.1870).
1950: George Orwell, scriitor britanic (n. 1903)
1991: Ileana a României, fiica regelui Ferdinand și a reginei Maria (n. 1909)
1999: Charles Brown, cântăreț american de blues, pianist (n. 1920)

2004 – A murit Dinu Adameşteanu, arheolog italian de origine română, membru al Academiei Române. El este cel care a contribuit decisiv la descoperirea siturilor de la Histria, a cetăţii Heracleea şi cel care a revoluţionat tehnicile de studiu în domeniu (n.25.03.1913).

2005  – Baschetbalistul echipei CSU Asesoft Ploieşti, Antonio „Toni” Alexe, şi-a pierdut viaţa în urma unui accident rutier produs pe raza localităţii Sinaia.

2007 – A încetat din viaţă, în urma unui accident rutier, atleta română Maria Cioncan, laureată a medaliei de bronz la proba de 1500 m de la Jocurile Olimpice de vară din 2004 de la Atena (n. 19 iunie 1977)

Personalitatea zilei – Vladimir Ilici Lenin

Vladimir Ilici Lenin, numele de familie originar: Ulianov (Улья́нов), (n. 10 aprilie 1870 (S.N. 22 aprilie) – d. 21 ianuarie 1924) a fost un revoluționar rus care a condus partidul bolșevic, primul premier al Uniunii Sovietice și fondatorul ideologiei cunoscute sub numele de leninism. S-a născut în Simbirsk (Ulyanovsk) avându-i ca părinți pe Ilia Ulianov și Maria Alexandrovna. A avut doi frați și trei surori, el fiind al treilea născut. Tatăl său Ilia era inspector al școlilor primare din provincia Simbirsk în momentul nașterii lui Vladimir Ilici Lenin.
„Lenin” a fost unul dintre pseudonimele sale. Se crede că l-a creat ca să demonstreze antagonismul față de Gheorghi Plehanov, care folosea pseudonimul Volghin, după râul Volga; Lenin a ales râul Lena care este mai lung și care curge în direcția opusă. În orice caz, sunt multe teorii despre proveniența pseudonimului său, iar Lenin nu a explicat niciodată alegerea sa. Uneori, în Occident, este în mod eronat numit „Nikolai Lenin”, deși niciodată nu a purtat acest nume în Rusia.
Lenin s-a născut în Simbirsk, Rusia. Tatăl său, Ilia Nicolaevici Ulianov (1831 – 1886), a fost funcționar civil superior în domeniul educației, care a militat pentru democrație și educație liberă universală în Rusia; mama sa , Maria Alexandrovna Ulianovna (1835 – 1916), avusese numele premarital „Blank”. Proveniența etnică și religioasă a lui Lenin era foarte variată: avea ascendență calmîcă prin bunicii paterni, germană, prin bunica maternă, care era luterană, precum și evreiască prin bunicul matern (care s-a convertit la creștinism). Vladimir Ilici Ulianov (Lenin) a fost botezat după ritul bisericii ortodoxe ruse. A avut doi frați și trei surori, el fiind al treilea născut. Tatăl său Ilia era inspector al școlilor primare din provincia Simbirsk în momentul nașterii lui Vladimir Ilici Lenin.
În copilărie, Vladimir Ilici Ulianov (Lenin) s-a remarcat la studiile de latină și greacă. În mai 1887, fratele său mai mare, Alexandr Ulianov, a fost condamnat la moarte prin spânzurare pentru participarea la un complot cu scopul asasinării țarului Alexandru al III-lea. Acest eveniment l-a radicalizat pe Vladimir Ilici și, la sfârșitul aceluiași an, a fost arestat și exmatriculat de la Universitatea din Kazan pentru participarea la un protest studențesc. El a continuat să studieze în particular, iar în 1891 a primit licența pentru practicarea avocaturii.
În loc să se dedice carierei juridice, Lenin s-a implicat tot mai mult în activitatea de propagandă revoluționară și în studiul marxismului. La 7 decembrie 1895 a fost arestat, pentru un an, de autorități și, ulterior a fost exilat în satul Șușenskoe, din Siberia.
În iulie 1898 s-a căsătorit cu Nadejda Krupskaia, activistă socialistă. În aprilie 1899 a publicat cartea Dezvoltarea capitalismului în Rusia. În 1900 exilul său ia sfârșit. Călătorește prin Rusia și prin Europa și publică ziarul Iskra (Scânteia) și diferite articole și cărți legate de mișcarea revoluționară.
Lenin a fost un personaj activ în Partidul Social Democrat al Muncii din Rusia (PSDMR), iar din 1903 a condus fracțiunea bolșevică după ruptura cu menșevicii, ruptură care a fost inspirată, cel puțin parțial, de pamfletul său Ce este de făcut?. În 1906 a fost ales în prezidiul PSDMR. În 1907 s-a mutat în Finlanda din motive de siguranță. A continuat să călătorească în Europa și să participe la numeroase întruniri socialiste, inclusiv la Conferința de la Zimmerwald din 1915.
La 3-4 aprilie 1917 s-a reîntors la Petrograd, cu ajutorul lui Parvus, urmărind răsturnarea țarului Nicolae al II-lea. În acea perioadă, Lenin a preluat un rol conducător în mișcarea bolșevică, publicând Tezele din aprilie. După o revoltă a muncitorilor eșuată în iulie 1917, Lenin a fugit în Finlanda. S-a reîntors în octombrie 1917, conducând o revoluție armată, cu sloganul „Toată puterea – sovietelor!” împotriva Guvernului Provizoriu. Ideile sale de guvernare au fost exprimate în eseul „Statul și Revoluția”, care invoca o nouă formă de conducere, bazată pe consiliile muncitorilor numite soviete.
O bună parte a exilului, începând din 1909, dar și după cucerirea puterii, Lenin și soția lui au avut-o în preajma lor pe Inessa Armand, feministă și revoluționară. Conform unor istorici, Inessa Armand a fost și amantă a conducătorului bolșevic, acceptată de prea-toleranta Krupskaia.
Nici în Rusia, nici în străinătate, Lenin nu a cunoscut lipsurile materiale. Pe toată perioada exilului el nu a muncit nici măcar o singură zi; a călătorit mult (Berna, Paris, Bruxelles, Zürich, Londra, Stockholm, Berlin, insula Capri, etc), a locuit la hoteluri sau în case închiriate în stațiuni de odihnă.
În ianuarie 1892 tânărul Vladimir Ilici Ulianov a fost angajat ca asistent al avocatului pledant A. N. Hardin, în slujba căruia a lucrat numai 18 luni. În momentul în care a izbucnit Revoluția din Octombrie, Lenin era angajat de mai puțin de doi ani.
Maria Alexandrovna Ulianova era pensionară, văduva unui consilier de stat deținător al Ordinului Stanislas clasa I. Ea mai moștenise de la soțul ei o treime din moșia Kokușkino. Această cotă din moșie a fost vândută, iar banii au fost depuși în cele din urmă într-o bancă. Numai că mama lui Lenin a călătorit, la rândul ei, mult, de trei ori în Elveția, Germania și Franța, de două ori fiind însoțită de fiica sa, Maria (Maniașa). Aceasta din urmă a petrecut aproape doi ani în Germania și Franța.
Surse serioase de venituri nu puteau fi articolele publicate în presa revoluționară rusă (precum Iskra). Sursa lui principală de venituri a fost desigur fondul special al Partidului, fond despre care nu se pomenește niciodată în actele oficiale, dar a cărui existență este recunoscută de Lenin în bogata lui corespondență.
Acest fond era alimentat din cotizațiile membrilor de partid, din donații particulare, (precum cele ale lui Maxim Gorki sau cea cunoscută ca Afacerea Schmidt, dar mai ales din exproprieri revoluționare, în fapt, delapidări sau atacuri banditești asupra birourilor de poștă, a caselor de bilete din gări și asupra băncilor. Cea mai cunoscută expropriere a fost atacul asupra a două camioane cu bani, la 26 iunie 1907 în Piața Erevan din Tiflis, când au fost furate 340.000 de ruble de către o echipă condusă de Stalin.
Controlul asupra acestui fond special, la care Lenin n-a renunțat nici în timpul exilului și nici după victoria revoluției bolșevice, a fost unul dintre merele discordiei care a împiedicat încercările timide de reunificare a bolșevicilor și menșevicilor.
La 8 noiembrie 1917 Lenin a fost ales Președinte al Consiliului Comisarilor Poporului de către Congresul Sovietului Rus. În fața amenințării invaziei germane, Lenin a fost de părere că Rusia trebuie să semneze imediat un tratat de pace. Alți lideri veterani bolșevici, precum Buharin, apărau ideea continuării războiului, cu scopul de a stârni revoluția în Germania. Troțki, care a condus negocierile, era pentru o poziție de mijloc, fiind de acord cu un tratat de pace care să stipuleze condiția nici unui câștig teritorial pentru vreo parte din conflict. După ce negocierile au eșuat, Germania a lansat o invazie care a avut ca rezultat pierderea unei importante părți din teritoriile vestice ale Rusiei. Ca un rezultat al acestei situații, Lenin a câștigat sprijinul majorității liderilor bolșevici și Rusia a semnat, în cele din urmă, în condiții dezavantajoase Tratatul de la Brest-Litovsk (martie 1918).
Acceptând că sovietele sunt singurele forme legitime de guvernare muncitorească, Lenin a întrerupt activitatea Adunării Constituante Ruse. Aici, bolșevicii pierduseră la vot, câștigătorul alegerilor fiind Partidul Socialist Revoluționar. Mai târziu, aceștia din urmă s-au divizat în două fracțiuni, una de stânga, pro-soviete, și alta de dreapta, anti-soviete. Bolșevicii aveau majoritatea în Congresul Sovietelor și au format o coaliție guvernamentală cu socialiștii revoluționari de stânga. În cele din urmă, coaliția lor însă s-a prăbușit, după ce socialiștii-revoluționari s-au opus tratatului de pace de la Brest-Litovsk, ei încercând chiar, prin alianțe cu alte partide, să răstoarne guvernul sovietelor. Situația a degenerat, iar partidele non-bolșevice (și chiar unele grupuri socialiste) au încercat în mod activ să răstoarne guvernul sovietelor. Lenin a reacționat încercând să le oprească activitățile.
La 30 august 1918, Fania Kaplan, membră a Partidului Socialist Revoluționar, s-a apropiat de Lenin după ce acesta luase cuvântul la un miting și se îndrepta către mașina sa. Ea l-a strigat pe Lenin și, când acesta s-a întors să-i răspundă, a tras trei focuri de revolver asupra lui, dintre care două l-au nimerit pe liderul bolșevic în umăr și în ureche. Lenin a fost dus în apartamentul său privat din Kremlin, el refuzând să riște sa meargă la spital, deoarece credea că și acolo este așteptat de alți asasini. Au fost convocați doctorii, dar ei au decis că era prea riscant să extragă gloanțele. În cele din urmă Lenin și-a revenit, dar sănătatea sa s-a deteriorat în continuu, începând din acel moment, și se crede că incidentul a contribuit la atacurile cerebrale de mai târziu.
În martie 1919, Lenin și veteranii bolșevici s-au întâlnit cu revoluționarii socialiști din întreaga lume și au format Internaționala Comunistă. Membrii Internaționalei Comuniste, inclusiv Lenin și bolșevicii, s-au deprins din mai larga mișcare socialistă. Din acel moment ei au fost cunoscuți cu numele de comuniști. În Rusia, Partidul Bolșevic a fost redenumit „Partidul Comunist Rus (Bolșevicii)”, care a devenit mai apoi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.
În această perioadă, în toată Rusia se desfășura cu furie un război civil. Un mare număr de forțe politice și sprijinitorii acestora au luat armele în mâini pentru a sprijini, respectiv pentru a răsturna guvernul. Deși în războiul civil au fost implicate mai multe fracțiuni, cele mai importante două forțe au fost Armata Roșie (comuniștii) și Armata Albă (monarhiștii). Puterile străine, precum Franța, Marea Britanie, Statele Unite și Japonia au intervenit, de asemenea, în război (de partea albilor). În cele din urmă, Armata Roșie a ieșit învingătoare, zdrobind forțele Albilor și ale aliaților acestora, în 1920, (deși elemente mai puțin importante ale monarhiștilor au mai rămas active câțiva ani).

În ultimele luni ale anului 1919, succesele din războiul civil l-au convins pe Lenin că era timpul să exporte revoluția în vestul Europei, dacă era necesar chiar prin forță. Proaspătul stat independent polonez, A doua Republică Poloneză, era sub influența puternică a omului de stat Józef Piłsudski, care visa la o federație („Federația Międzymorze”) care ar fi putut cuprinde Polonia, Lituania, Ucraina de vest (cu centrul la Kiev) și alte țări din Europa Centrală și din Europa de Răsărit apărute după prăbușirea imperiilor la sfârșitul Primului Război Mondial. Scopul acestei federații ar fi fost acela de a apăra membrii săi de orice amenințare imperialistă atât dinspre Rusia, cât și dinspre Germania. Când Polonia a început să-și reocupe teritoriile estice anexate de Rusia în timpul împărțirilor Poloniei de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și au izbucnit luptele cu bolșevicii pentru controlul Ucrainei și a provinciilor adiacente, având revoluția din Germania în plină desfășurare, Lenin a apreciat că era timpul și locul perfect „să testeze Europa cu baionetele Armatei Roșii”.

Războiul Polono-Rus a început în 1919. Lenin a văzut Polonia ca pe un pod pe care Armata Roșie trebuia să-l traverseze pentru a face legătura dintre Revoluția Rusă și sprijinitorii comuniști din Revoluția Germană, pentru a acorda ajutor altor mișcări comuniste din Europa Occidentală. Aceste planuri au fost însă abandonate după înfrângerea din bătălia de la Varșovia și pacea cu Polonia a fost semnată în 18 martie 1921, la Riga.

Anii lungi de război și-au pus pecetea pe Rusia și, într-un final, cea mai mare parte a țării era în ruine. În martie 1921, Lenin a înlocuit politica comunismului de război, (care fusese folosită pe perioada războiului civil), cu aceea a Noii Politici Economice (NPE), în încercarea de a reconstrui industria și, în mod special, agricultura. Dar în aceeași lună s-a petrecut și înăbușirea răscoalei marinarilor din Kronstadt.

Sănătatea lui Lenin era deja deteriorată în mod serios în urma eforturilor sale făcute în revoluție și în război. Tentativa de asasinat a mai adăugat o problemă la multele probleme de sănătate pe care le-a avut. În mai 1922, Lenin a avut primul atac cerebral. A rămas parțial paralizat (pe partea dreaptă) și rolul său în guvern a început să se diminueze. După al doilea atac din decembrie 1922, Lenin a demisionat din funcțiile politice. În martie 1923, a suferit al treilea atac, a rămas țintuit la pat și incapabil să mai vorbească.

Lenin a murit la 21 ianuarie 1924. La puțin timp după deces, au început să circule zvonuri potrivit cărora ar fi suferit de sifilis. Cauza oficială a morții lui Lenin a fost ateroscleroza cerebrală sau al patrulea atac cerebral, dar din cei 27 de medici care l-au tratat numai opt au fost de acord cu concluziile raportului de autopsie. Din acest motiv, s-au făcut mai multe supoziții privind cauzele morții lui Lenin.

Documente declasificate după căderea Uniunii Sovietice, alături de memoriile medicilor lui Lenin, sugerează că liderul bolșevic a fost tratat de sifilis încă din 1895. Documentele sugerează, de asemenea, că anatomo-patologului Alexi Abrikosov, care era însărcinat cu autopsia, i s-a ordonat să demonstreze că Lenin nu a murit de sifilis. Abrikosov nu a menționat această boală în raportul de autopsie, dar distrugerile vaselor de sânge, paralizia și alte incapacități pe care le-a citat sunt tipice pentru această boală. La un al doilea raport de autopsie nici un organ, arteră importantă sau zone ale creierului, afectate în mod obișnuit de sifilis, nu au fost menționate.

În 1923, doctorii lui Lenin l-au tratat pe acesta cu salvarsan, singurul medicament care la acea vreme era folosit în mod special pentru tratarea sifilisului, dar și cu iodură de potasiu care era, de asemenea, folosită, în mod obișnuit, la tratarea acestei boli.

În 2004 s-au făcut noi afirmații medicale conform cărora Lenin a suferit de sifilis și a decedat din această cauză. Orașul Petrograd a fost redenumit Leningrad în onoarea sa și acesta i-a rămas numele până la prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991, când și-a recăpătat numele original, Sankt Petersburg.

După primul său atac cerebral, Lenin a publicat un numar de scrieri prin care da indicații viitoare pentru guvern. Cea mai importantă dintre acestea este Testamentul lui Lenin, unde, între altele, critica și lideri ai partidului precum Lev Troțki și Stalin. Despre Stalin, secretar general al partidului încă din 1922, Lenin spunea că „în mâinile sale este concentrată o putere nelimitată” și sugera ca „tovarășii să se gândească la o cale de a-l îndepărta pe Stalin din funcție”. Aceste critici dure ale vieții interne a partidului nu au fost niciodată aduse la cunoștința publicului larg.
La începutul secolului al XX-lea, mișcarea rusă a cosmismului (teoria evoluției cosmice) era foarte populară și a fost făcută o încercare de conservare a trupului lui Lenin prin crionică pentru a permite reînvierea lui în viitor. S-a procurat echipamentul necesar din import, dar din mai multe motive, acest plan nu a fost dus la bun sfârșit. În loc de criogenare, trupul său a fost îmbălsămat și expus pentru vizitare în Mausoleul din Moscova.

Deși Lenin și-a exprimat cu puțin timp înaintea morții dorința să nu fie create memoriale pentru el, diferiți politicieni au văzut o cale de a-și îmbunătăți propria poziție în partid prin legarea numelui de acela al liderului bolșevic. Figura primului conducător al statului sovietic a fost ridicată la un statut aproape mitic, iar statui, monumente și memoriale au apărut în onoarea sa de-a lungul și de-a latul țării.

Creierul lui Lenin a fost scos înainte de îmbălsămarea trupului său. Guvernul sovietic l-a însărcinat pe cunoscutul neurochirurg german Oskar Vogt să studieze creierul lui Lenin și să localizeze zona precisă a celulelor creierului care erau responsabile de geniu. Institutul Creierului a fost creat în Moscova pentru acest scop. Vogt a publicat o lucrare despre creier, în 1929, în care raporta că unii neuroni piramidali din al treilea strat al cortexului cerebral al lui Lenin erau foarte mari. Totuși, legătura dintre aceștia și genialitate a fost contestată. Munca lui Vogt a fost considerată de către sovietici ca fiind nesatisfăcătoare. Alte cercetări au fost făcute după aceea de o echipă sovietică, dar rezultatele muncii pe creierul lui Lenin nu au mai fost făcute publice.
Anatomia modernă nu mai crede că doar morfologia singură poate determina funcționarea creierului.
Pagină realizată de Grigore Ciascai