Isaac Newton, posesorul uneia dintre cele mai sclipitoare minți care a populat această planetă, este cel care a spus că oamenii, în egoismul lor, construiesc ziduri cu nemiluita, dar uită să înalțe punți de legătură între ele.
Newton a proiectat multe poduri deosebite pentru unirea malurilor, pe sub unul dintre ele am trecut pe râul Cam cu barca, în Cambridge, una dintre cele mai importante aglomerații umane de inteligență de pe pământ. Un pod construit după schițele celui care a predat la una din universitățile orășelului, ce nu are în componența lui nicio bucățică de metal, toate îmbinările fiind realizate numai din material lemnos.
Mi-am amintit de Cambridge și spusele lui Newton în aceste zile, când mă aflu din nou în Londra, capitala celui mai mare și mai faimos regat din lume. Sunt zile premergătoare marelui praznic al creștinătății, Nașterea Mântuitorului. Zile în care, ca în fiecare an, ne gândim că va veni liniștea, împăcarea și bunăstarea și peste țara noastră. Că dragostea, încrederea, credința, speranța și munca vor ridica atât de necesarele poduri care, din păcate, nu există între români.
Am postat pe acest site Pastorala de Crăciun a Patriarhului Daniel, din care am reținut următorul pasaj:
”Omul care nu se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu, prin rugăciune, şi semenilor săi, prin fapte bune, sărăceşte spiritual şi se dezumanizează. De ce? Pentru că a pierdut sensul vieţii ca dăruire de sine. Egoismul constant produce în om împuţinare şi moarte a vieţii spirituale, iar iubirea şi dărnicia aduc vieţii omului împlinire şi sfinţire. Adevărul acesta este concentrat în înţelepciunea populară românească a expresiei: „Dar din dar se face Rai”, adică omul milostiv primeşte de la Dumnezeu Cel milostiv lumină, pace şi multă bucurie în suflet.”
Înțelepte ziceri. E evidentă nevoia de punți spirituale între cetățenii acestei nații ca să putem depăși vremurile grele ce le trăim. Se spune că curcubeul este cel mai mare pod ce nu are piloni de susținere. Adevărat. Podurile ce trebuie construite între noi trebuie să se sprijine însă pe fiecare dintre cei care populează aceste meleaguri, altfel mereu se va găsi cineva să le dinamiteze și nu sunt convins că vom mai avea puterea să o luăm de la început.
Închei cu o frumoasă poveste (îmi place să cred că este adevărată) despre poduri între sentimente:
”Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte.
Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.
– Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta.
– Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata.
Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată.
Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu. Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare şi i-a spus:
– Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!
Şi s-au iertat. Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele ca să plece într- ale sale.
– Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata.
– Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit!”
Sărbători fericite, stimați cititori!
Grigore Ciascai, Londra, 23 decembrie 2012.
