Cutreierând cu nea Mitică Sinu printre amintiri, trăieşti alături de Domnia Sa fiecare întâmplare cu oameni de toate categoriile şi din diverse locuri; reuşeşte să-ţi trezească un viu interes şi energia-ţi creşte datorită adrenalinei. Toate amintirile sunt redate cu fidelitate şi cu atâta dragoste de oameni, încât te transpune întotdeauna, cu uşurinţă, în miezul întâmplărilor.

Destine paralele

Oamenii pe care i-a cunoscut de-a lungul timpului au lăsat nealterată imaginea lor în memoria simpaticului nea Mitică, şi nu erau puţini! Iar întâmplările ai căror protagonişti au fost, aşişderea. La una din întâlnirile noastre, devenite de-acum obişnuite mi-a spus cu zâmbetul pe buze, că sunt câteva sute cei cu care intrase în contact pe parcursul interesantei lui vieţi din exil. Vreo 460! „Pe Vasile Ţâra – a început nea Mitică – l-am cunoscut la sârbi, în lagăr. Era un tip simpatic, comunicativ, având pe-acel  vino-’ncoace, care te determină să-l ţii pe-aproape. Ne-am împrietenit de cum ne-am cunoscut, fiindcă Vasile ştia, cu dibăcie, să se facă plăcut şi reuşea să te cucerească fără nici o sforţare.” Nici ei nu ştiau pe atunci că le era hărăzit să parcurgă împreună aceeaşi traiectorie a vieţii lor, dincolo de frontierele României: se întâlniseră în Iugoslavia, au plecat în Italia şi un timp, au rămas la Trieste, apoi, în lagăr, la Torino; în anii ce-au urmat s-au reîntâlnit la Paris, şi-n cele din urmă la Montreal, în Canada!

„Da, eu semăn cu mama!”

Vasile Ţâra era ardelean, se născuse pe plaiurile Transilvaniei de nord, într-un sat din Bistriţa Năsăud; provenea dintr-o familie de oameni harnici şi mai avea încă patru surori. Tatăl său, ca de altfel majoritatea bărbaţilor din această parte a Ardealului, se îndeletnicea cu lemnăritul. Şi astăzi, în această zonă deosebit de frumoasă, cu munţi împăduriţi şi codrii falnici se mai practică această meserie, moştenită din tată-n fiu. „Dar lui Vasile-i plăceau cărţile!” – mi-a spus nea Mitică – şi a continuat să-mi povestească, cu lux de amănunte, o serie de întâmplări petrecute în adolescenţa prietenului său.  Tatăl lui Vasile Ţâra mergea, din când în când, să vândă lemne la oraş, luându-şi feciorul cu el. De multe ori, Vasile refuza: munca la pădure, drumul, oboseala şi năravul prost  al părintelui său, îi displăceau – căci bea, şi, ca şi cum n-ar fi fost destul, îl mai îmbia şi pe el cu băutură… Eşti mă-ta gol! – se răstea indignat tatăl către tânărul ce nu se lăsa atras de viciul său, şi-l mai plesnea cu câte-o palmă peste cap – spune zâmbind nea Mitică – dar fetele, surorile lui, culmea: de-abia aşteptau să meargă la oraş, ca să mai tragă şi ele, o duşcă!” Vasile era diferit. El iubea cărţile! Le răsfoia cu mare drag, simţind mirosul de cerneală şi desfătându-şi sufletul citind. „Da, eu seamăn cu mama! – spunea el trist şi totodată mândru – mamei îi place să citească, iar dumitale-ţi place să bei!”. Mama lui Vasile era mereu în preajma cărţilor, citea  ori de câte ori avea câte-un crâmpei de timp, pentru că nu era uşor pentru o femeie, să se ocupe de gospodărie, să poarte grija soţului şi-a celor cinci copii ai lor. Vasile a deprins de la ea dragostea de carte, de lectură.

„Am trei elevi de excepţie, dar sunt români, toţi trei!”

Vasile Ţâra făcuse liceul maghiar şi era silitor, situându-se tot timpul, printre cei mai buni elevi din clasă. Doi prieteni buni avea, şi amândoi erau de la el din sat: Ion Baciu şi Irimie Moldovan, la fel de conştiincioşi ca şi el, şi, ce ţi-e şi cu soarta asta, prieteni au rămas, şi-au fost şi în exil, tot împreună! „Îmi povestea Vasile că la liceu la ei venise odată un grof maghiar, care l-a întrebat pe directorul şcolii dacă îi poate recomanda vreun elev eminent, care să-i mediteze copiii; răspunsul acestuia a fost scurt şi rapid: am trei!  Şi groful i-a luat pe toţi trei!”, mi-a zâmbit nea Mitică şi a continuat să-şi deruleze filmul amintirilor … Dar sunt români, toţi trei, i-a spus în şoaptă directorul. Nici o problemă! – a fost răpunsul grofului. Şi i-a luat pe cei trei, la el acasă. Acolo a învăţat Vasile Ţâra foarte multe lucruri. Şi-a îmbogăţit cultura generală, pentru că groful avea o bibliotecă vastă, cu cărţi în limba engleză, franceză, germană…un adevărat izvor, de unde te puteai înfrupta din tainele cunoaşterii.

De la meleaguri bistriţene, la universităţi occidentale

Cei trei prieteni au fost nedespărţiţi tot timpul, chiar şi în exil: au ajuns în Iugoslavia, apoi în Italia, Franţa şi în final, la Montreal. Ion Baciu ajunsese un recunoscut profesor de matematică în Montreal, fiind cel mai renumit cadru didactic din provincia Quebec. Irimie Moldovan s-a specializat în informatică şi a fost omul care a instalat computere la principalele instituţii de stat din Montreal (primărie, spitale, etc.). Ambiţia şi rigurozitatea, munca şi seriozitatea, dar nu în cele din urmă, şansa, au fost mijloacele prin care şi-au văzut visul împlinit. „Apriga lor dorinţă de a deveni  cineva!” mi-a spus nea Mitică. Vasile Ţâra şi-a luat licenţa în litere, la Sorbona, în timp ce se afla în Franţa; vorbea franceza impecabil. Ascultându-l pe Dumitru Sinu, în vreme ce-mi povestea despre prietenul său, îi observam mimica feţei, gesturile şi inflexiunile vocii, simţind în ele doar admiraţie şi o reală mândrie: mândria şi bucuria de a-l fi cunoscut pe Vasile Ţâra.

Mai multă lume scrie decât citeşte

Nea Mitică şi-a amintit că l-a vizitat pe Vasile Ţâra, pe când revenise în Franţa şi locuia la Saint Gervais. Era împreună cu alţi trei profesori francezi şi discutau despre diverse lucruri, toţi deţineau cunoştinţe vaste de cultură generală. „Era acest Vasile Ţâra, un om foarte cult, puteai vorbi cu el, ore întregi, era documentat, citise mult! – mi-a spus nea Mitică la modul admirativ. Unul dintre colegii săi, profesori, i-a spus în timp ce eram cu toţii la masă: Vasile, tu vorbeşti perfect franceza! Mi-a luat trei ani ca să o învăţ bine şi-apoi alţi doi, să pot să scriu la nivel academic – a răspuns calm, Vasile.  Văzând câte ştie şi cât este de recunoscut în domeniul său, nea Mitică l-a întrebat mereu, de ce nu scrie o carte.  Ştiţi care a fost răspunsul său ? Giovanni Papini a spus că mai multă lume scrie decât citeşte! Nu ştia probabil, sau nu voia să ia în consideraţie proverbul latin: Qui scribit, bis legit (Cine scrie, citeşte de două ori). Oricum, am înţeles că era un erudit de excepţie, un om deosebit. „S-a căsătorit cu o asiatică cu sânge albastru, fiică de şef de stat – Vietnam sau Indochina, nu mai ţin bine minte!” – a încheiat prietenul meu istorisirea despre Vasile Ţâra şi în ochii săi am putut citi cu uşurinţă mulţumirea, dar totodată şi nostalgia acelor vremuri… Istorisirea vieţii lui nea Mitică, ce începea să prindă contur, în discuţiile purtate cu el, incitantă şi plină de personaje şi personalităţi captivante, îmi stârnea curiozitatea la fiecare întâlnire pe care o aveam cu neobositul povestitor al întâmplărilor adevărate şi pline de inedit. Astfel, m-a determinat ca zile şi nopţi în şir să-i răsfoiesc însemnările ce mi le încredinţase. Şi din ele se putea observa cât de mult iubea cărţile, prietenul meu octogenar! Am citit într-una din notiţele sale, despre felul cum îl caracterizase soţia sa, doamna Nicole, într-o discuţie hazlie cu un prieten de-al lor, italian, ce-i sugerase acesteia să scrie despre nea Mitică. Glumind şi râzând din toată inima, doamna Nicole, amintindu-şi de începuturile vieţii lor de cuplu, i-a răspuns: Ce vrei să scriu? Că am cunoscut un om fără somn, un om care putea să facă singur 25-30 de camere de hotel pe zi, care citeşte 7-10 ore şi nu-l doare capul? Un om care poate mânca lapte acru cu castraveţi şi  care când îşi pune ceva în cap nu se lasă până n-o scoate la capăt sau – cum spune  domnul Petra -, câteodată le înţelege pe toate pe dos? Să scriu că am dormit separat, ca prinţii, fiecare în camera lui, căci cine putea să doarmă lângă un om care aprindea lumina de 30 de ori pe noapte şi avea în jurul lui cărţi ce mai cădeau şi pe jos? Atunci, pentru mine s-a făcut lumină şi-am reuşit să desluşesc mai bine taina prieteniei ce s-a născut între nea Mitică şi Vasile Ţâra. Aveau un lucru remarcabil în comun: erau părtaşi la aceeaşi dragoste – amândoi iubeau nespus de mult CĂRŢILE!

Octavian Dumitru Curpaş, Phoenix, Arizona, SUA