O imagine în care un bărbat ce cântărește o majă și jumătate plânge ca un copil în fața unui complet de judecată, ar trebui să te miște. Asta în cazul în care nu cunoști personajul și nici faptele care l-au adus în apropierea oamenilor îmbrăcați în robe. Și când afli, sentimentele inițiale se schimbă instantaneu.  Domnul Dorin  Cocoș a plâns în hohote implorându-i pe magistrați să nu-i aresteze fiul, considerând probabil că ar ajunge faptul că el face vechime în celulă de când a fost arestat preventiv.  

În momentul în care Dorin dădea spectacolul în fața judecătorilor și procurorilor, Alin, fiul neprihănit, tocmai descăleca din limuzina de 100.000 de euro în fața unui club, unde a venit să își ia rămas bun de la cocalarii și pițipoancele cu care s-a distrat noapte de noapte, bănuind că a doua zi polițiștii vor reîntregi familia Cocoș, aripa masculină, în arestul Capitalei.

Dacă luăm de bune dezvăluirile din ultima perioadă, putem afirma că Dorin Cocoș, ajutat de fiu, a fost trezorierul Mafiei. În ascunzători se adunau banii lichizi, iar în conturile bancare din țară și străinătate depozitele formate din șpăgi, comisioane, atenții, donații. Erau atât de mulți că trebuiau mai multe persoane să le țină socoteala. Pentru asta Dorin a apelat la familie, în acest caz celula de bază a infractorului. La fel a procedat și Viorel Hrebenciuc, guzganul rozaliu care și-a distrus propriul copil numai să poată aduna cât mai multă avere și putere.

Să recunoaștem că, cel puțin la început, văzându-i și auzindu-i prin presă, am spus de multe ori că sunt oameni orientați, care au știut să se descurce încă din primele zile ale noii orânduiri capitaliste. Apoi, majoritatea dintre noi, am realizat că sunt inculți, tupeiști, nesimțiți, falși, mincinoși, nesătui și, iată, acum infractori lași ce tremură în răcoarea celulei, dispuși să o toarne și pe mama care le-a pus țâța în gură, numai să prindă o diminuare a binemeritatei pedepse.

Da, ne vom obișnui cu gândul că am fost furați de niște proști nesimțiți adunați într-o adevărată mafie care a penetrat întreaga societate, cu acordul și complicitatea unor polițiști, procurori, judecători și chiar a unor lucrători de prin prea multele noastre serviciile secrete.

Apoi va veni etapa în care se vor îmbolnăvi pe capete, își vor regiza atacuri de panică și de cord, cuvântul anxietate le va intra frecvent în vocabular,  pentru că nu se pot împăca cu ideea că vor sta ani mulți într-o celulă minusculă, în vreme ce afară îi așteaptă vilele și palatele de sute și mii de metri pătrați.

Seniorul Cocoș plânge și suspină pentru viitorul nesigur al odraslei sale, cerându-le clemență judecătorilor. Dar el și alții ca el, borfași și infractori ordinari cărora impropriu li se spune politicieni sau oameni de afaceri, care de un sfert de secol au jefuit sistematic țara până ce au ruinat-o din temelii și au adus populația la sărăcie și disperare, au plâns sau plâng când văd că milioane de români au ajuns să trăiască mai rău decât prin anii 50 din secolul trecut?

N-au făcut-o și nu o s-o facă niciodată. Curând se va opri și domnul Cocoș din plâns. Va conștientiza că trebuie să se concentreze ca să găsească pârghiile prin care să acționeze ca să primească o pedeapsă cât mai mică. Maximum opt ani să zicem, din care va efectua o treime. Dar și treimea asta se poate micșora, că nu o fi el pușcăriașul cel mai prost, care să nu poată scrie o carte două, sau să confecționeze mobilă în atelierul de la Rahova. Așa că după doi ani și câteva luni va fi liber, va putea să-și dea drumul la viață alături de a patra sau a cincea găină. Nu va trebui decât să cheltuiască ce a adunat înainte de pârnaie. Toate statisticile instituțiilor de specialitate arată că gradul de recuperare a prejudiciului cauzat de infractori este de 5-10%. Așa că seniorul Cocoș nu are de ce să-și facă probleme, va avea cu ce trăi boierește până la sfârșitul vieții. Perioada petrecută în penitenciar va fi doar un vis urât, care se sfârșește repede.

Statul român are grijă de cei care l-au adus într-un grad ridicat de invaliditate, incapabil de o minimă apărare la orice pericol.

Grigore Ciascai