UN ARTIST DE EXCEPȚIE Este cu adevărat un privilegiu şi pentru rubrica de faţă să vi-l prezinte, în linii foarte mari, pe Mircea Roman şi să găzduiască doar câteva dintre gândurile şi lucrările acestui sculptor de excepţie.

Personajele sale, întru totul deconcertante, concepute în maniera sculpturilor din Egiptul antic, impresionează prin soluţia plastică, prin demitizarea unei presupuse atitudini hieratice şi imperiale, prin mutilarea interioară resimţită şi evidenţiată la despărţirea sufletului de carcasa trupului.

Într-atât de dramatică, reală şi dureroasă este demarcaţia spirit/materie, măreţie/nimicnicie sau iluzie/deziluzie, încât compoziţiile sale se conectează, ca o radiografie, la viaţa, dintotdeauna aceeaşi, a lumii, a omului. Un astfel de discurs plastic, mult mai amplu decât notaţiile rândurilor de faţă, a fost perceput şi comentat de criticii de specialitate cu un veritabil florilegiu de elogii.

Date biografice

Mircea Roman s-a născut la 24 iunie, 1958, în comuna Băiuţ, judeţul Maramureş.
1977 – absolvent al Școlii de Arte din Baia Mare, profesor Carol Kadar.
1980-1984 – Academia de Arte Plastice ”Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, profesor Egon Korondi.
1985 – repartizat ca muncitor calificat, cioplitor, la Fabrica ”Marmura” din Bucureşti, unde execută, timp de un an, lucrări ambiental-decorative pentru Casa Poporului.
1986 – devine membru al Uniunii Artiştilor Plastici.

Cartea de vizită

Expoziţii personale (selecţii): Atelier 35 (1988), Teatrul Naţional Bucureşti (1996), Centre Point Gallery, ACAVA, Londra), Reversides Studios, Londra (2000), Fabrica de Ciocolată Meunier, Londra (2002), Muzeul de Artă Galaţi (2005), Dezorient Expres, Muzeul Țăranului Român (2006), Muzeul de Artă Cluj-Napoca, cu invitaţi săi, Adrian Chira şi Sorin Ienulescu (2010), Galeria Simeza, Bucureşti, cu invitaţii săi Sorin Ienulescu şi Francisc Chiuariu (2011), Scara, galeria Recycle Nest, Bucureşti (2011), Trupuri şi chipuri, desen-sculptură, Annart Gallery, Bucureşti (2011).

Expoziţii de grup (selecţii): Atelier 35 (1989), 9+1, Sala Dalles, Bucureşti (1990), Trienala de la Osaka (1992), Deventer, Olanda (1995), Trienala de la Osaka (1995), Bienala de la Veneţia (1995), Fracture fermee, Institutul Francez, Bucureşti (1996), Trienala de la Osaka (1998), Leave to Remain, ACAVA şi BBC, Londra (2003), Muzeul renaşterii, Kobe, Japonia (2004), Portretul, Palatele Brâncoveneşti, Mogoşoaia (2005), Sculptură românească contemporană, La Louviere, Belgia ( 2007), Mitologii subiective, Umbria, Rocca Paulina Perugia, Italia, curator Doina Mândru (2009), Inducţii ale sacrului, Iaşi, curator Corneliu Antim (2010), Inteferenţe, Sala ”C. Brâncuşi”, Palatul Parlamentului, Bucureşti, curator Alexandra Titu (2011).

Premii şi distincţii

1989 – Premiul Galeriei ”Atelier 35”
1992 – Marele Premiu al Trienalei Internaţionale de Sculptură de la Osaka.
1993 – Premiul Delfina Studio, Londra.
2000 – Ordinul Naţional ”Serviciul Credincios” în Grad de Ofiţer.
2008 – Medalia de Aur a Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova.

Care a fost expoziţia cea mai dragă sufletului Dvs.?

Sunt mai multe, nu doar una. Prima ar fi personala din 1988, de la Atelier 35, când colegii m-au încurajat. A doua ar fi ultima epoziţie din Anglia, cea de la Londra, de la Fabrica de ciocolată Meunier, unde am avut parte de un vernisaj absolut incitant, fără presă, fără critici de artă, oamenii de-acolo trezindu-se pur şi simplu faţă-n faţă cu lucrările. În fine, cea de-a treia şi cea mai importantă cred că a fost Dezorient Expres, de la Muzeul Țăranului Român, când am reuşit să adun şi să încheg cam tot ce-am făcut eu până-n 2006, inclusiv capul şi picioarele de la Omul-barcă.

Care au fost oamenii care credeţi că au contribuit decisiv la devenirea Dvs. artistică?

L-aş aminti, mai întâi şi-ntâi, pe profesorul meu de liceu, Carol Kadar, pentru răbdarea aproape părintească cu care m-a tratat într-o vreme în care nici nu desenam ca lumea şi nici nu modelam, în lut, la fel de bine cum o făceau alţi colegi de-ai mei. Pe locul doi s-ar afla profesorul meu din vremea studenţiei, Egon Korondi, un om extraordinar, nu numai faţă de mine, ci faţă de toţi studenţii săi. Pentru el, viaţa personală însemna să fie tot timpul în institut, în atelierele noastre, iar noi îl percepeam ca pe un prieten şi un sprijin în tot ce făceam noi, nişte învăţăcei la început de drum. Dar neapărat trebuie să spun că toţi cei cu care expuneam la Atelier 35 au contat enorm pentru, cum ziceţi, devenirea mea artistică.

Aţi trăit, în viaţă şi-n artă, şi o anume descumpănire?

Cum să nu?! De trei ori am picat la examenul de admitre la institut! N-au fost, toate trei, nişte descumpăniri?! Apoi, în viaţă, au fost, ca la toţi oamenii, alte şi alte descumpăniri. Dar, una peste alta, noroc cu prietenii care m-au ajutat să trec peste tot şi toate şi să lucrez, până la epuizare, uneori. De fapt, descumpănirile, oricare or fi fost, te mai şi ajută, te obligă să lucrezi şi să crezi în ceea ce faci.

Cum aţi defini, pe scurt, propria profesiune de credinţă, acel Ars Poetica al artei Dvs.?

Nu m-am prea autoanalizat şi, în general, am fugit de autoaprecieri. Nu poţi să spui, într-o frază sau două, ceea ce vrei să spui într-o viaţă.

Mircea Roman: ”Descumpănirile te obligă să lucrezi şi să crezi în ceea ce faci”

Despre sculptorul Mircea Roman s-a scris mult şi cu folos, în ţară şi străinătate. Dar cartea sa de vizită este cu adevărat înnobilată de declaraţia unui reputat critic de artă din Anglia, John McEwen: ”Este un privilegiu pentru Marea Britanie ca un artist de geniu să trăiască şi să lucreze la Londra, dar asta este doar o întâmplare. Aşa cum mărturisesc cu putere lucrările sale, arta nu cunoaşte graniţe naţionale sau temporale”.

Acelaşi critic a ţinut să mai precizeze: ”În Anglia, unde s-a stabilit în 1992 şi a câştigat, în anul următor prestigiosul premiu Delfina Studio, Mircea Roman este cunoscut pentru lucrarea «Omul-barcă», o remarcabilă figură monumentală ce pare a se lupta pentru a se elibera, lucrarea fiind fixată pe un ponton pe Tamisa, astfel încât pare a se îneca cu fiecare flux şi reflux al fluviului. După Brâncuşi şi regretatul sculptor Paul Neagu, cu care a fost prieten, Mircea Roman este cel mai cunoscut sculptor român din Marea Britanie”.

De menţionat că, înainte de premiul Delfina Studio, Mircea Roman fusese încununat cu cea mai râvnită distincţie în lumea sculptorilor de pretutindeni, Marele Premiu de la Osaka, unde a avut loc, în 1992, Trienala Internaţională de Sculptură. De fapt, Mircea Roman avea să revină la Osaka şi la următoarele trei Trienale, revenirea sa fiind una remarcată şi remarcabilă.

O evoluţie incredibilă, fulminantă pentru un sculptor român a cărui primă expoziţie personală a fost găzduită, în 1988, de Galeria ”Atelier 35”, la subsolul Galeriei ”Orizont”, expoziţie care avea să-i aducă primul Premiu, cel al Galeriei ”Atelier 35”. Era recunoscut astfel, încă de atunci, ca una din speranţele şi vocile distincte ale unui grup din care mai făceau parte Ștefan Râmniceanu şi Aurel Vlad, ca să dăm doar două nume unanim recunoscute azi, în ţară şi străinătate, ca fiind iluştri reprezentanţi ai artei plastice româneşti.

Despre acea monumentală lucrare ”Omul-barcă”, lungă de peste 7 metri, ar mai fi de spus că, după un an de la dezvelirea sa, ar fi trebuit să fie demontată, dar, la cererea iubitorilor de artă londonezi, surprinşi de alura egipteană a acelei figuri umane care aducea cu o mumie faraonică, ea a mai stat un an, după care Mircea Roman a adus-o în ţară, unde a decompus-o şi a păstrat doar capul şi picioarele.

Să fi fost, oare, ”Omul-barcă” prima lucrare prin care sculptorul apela la valenţele filozofice, existenţiale şi artistice ale sculpturii antice egiptene?! Răspunsul ni l-a dat artistul însuşi prin viitoarele sale lucrări, în legătură cu care acelaşi critic de artă, John McEwen, avea să sintetizeze: ”Simplitatea, demnitatea şi un sentiment al atemporalităţii rămân semnele distincte ale artei sale, asociată cu o conştientizare modernă, armonizată psihologic comediei şi tragediei umane”.

Revenit în ţară, Mircea Roman uimeşte literalmente printr-o expoziţie eveniment, intitulată „Dezorient Expres”, vernisată la Muzeul Ţăranului Român. A fost vorba, mai degrabă, de o fabuloasă instalaţie constând dintr-un uriaş container de oţel, lung de 18 metri, lat de 3 metri şi înalt de 5 metri, şi populat cu zeci şi zeci de sculpturi în lemn. Expoziţia s-a bucurat de ample şi consistente comentarii de specialitate şi este greu de înţeles, chiar şi acum, la 10 ani distanţă, de ce Ministerul Culturii a refuzat oferta sculptorului de a o propune ca prezenţă românească la Bienala de la Veneţia.

Iată, pentru a ilustra receptarea, şi în ţară, a sculpturii lui Mircea Roman, ce scria regretatul Corneliu Antim: „Creaturile sale ni se dezvăluie ca un lăcaş al spiritului, edificiu şi tabernacol în acelaşi timp, cariatidă şi templu surpat, prezenţă şi abandon, extaz şi umilinţă totodată, afirmaţie şi negare, înălţare şi damnaţiune mutilantă într-o aceeaşi plămadă corporală… un involuntar şi obsesiv autoportret… îngeri invariabil flagelaţi, înjunghiaţi, răstigniţi”.

În acelaşi registru comentează şi Erwin Kessler: „Figurile sale de lemn… stau agăţate de pereţii de fier ai unui vagon care nu este de dormit, ci de trezit, de zdruncinat, expunându-şi tarele previzibile pentru orice conştiinţă culturală citadină: dezrădăcinare, disperare, fragmentare, alienare”.

În fine, Maria-Magdalena Crişan avea să noteze: „Sculptura lui Mircea Roman ne trimite, cultural, în mod direct spre Egiptul Antic. O lume în care viaţa era aservită unui sens, unei forţe ce ducea spre o formă de viaţă superioară şi liberă. Legătura cu această lume, trecerea de aici şi dincolo devenea firească. Astfel înţeleasă, lumea lui Mircea Roman este suspendată în această realitate ireală”.

Se vorbeşte, aşadar, despre un surprinzător, incitant şi fascinant ”canon egiptean” în sculptura lui Mircea Roman. De ce a ales sculptorul tocmai acest insolit canon, întrucâtva singular în sculptura modernă?! ”Pentru că, opinează criticul şi istoricul de artă Doina Emilia Mândru, fiind sintetic, afirmând supremaţia spiritualului asupra materialului, canonul egiptean s-a dovedit a fi cel mai potrivit să exprime marile contradicţii şi sfâşieri, traume ale omului contemporan… Prin canon, egiptenii afirmau certitudinea participării integrale, trup şi suflet, la circuitul infinit al renaşterilor ca promisiune a nemuririi; pierzând legătura cu spiritul integrator, devenind un Înger ce asistă neputincios la mersul lumii, modernii au doar experienţa tragică a finitului lipsit de noima vieţii. Iată de ce personajele lui Mircea Roman sunt fără scăpare, stau cu spatele la zid, într-o situaţie limită”.

Frontal, imobil, atemporal şi hieratic, mai mult idee, spirit, mitologie şi comentariu sapienţial despre viaţă şi moarte, canonul egiptean, abordat în factura modernă propusă de Mircea Roman, se arată a fi o fericită opţiune artistică pentru a sugera infinita şi misterioasa lume lăuntrică a fiinţei umane.

Victor Niță

Fotoilustraţii Marius Caraman