Preocupările din ultima vreme referitoare la viaţa românilor care au părăsit România imediat după instaurarea regimului comunist, constituind fără îndoială primul val de refugiaţi politic declanşat cu repeziciune în anul 1948, m-au condus spre informaţii interesante şi la identificarea unor persoane cu istorii de viaţă palpitante. Destăinuirile lui nea Mitică Sinu mi-au stârnit curiozitatea de a afla cât mai multe lucruri despre viaţa şi activitatea contemporanilor săi, a celor care asemeni lui au avut tăria să-şi înfrunte destinul, urmând calea exilului. Aşa am reuşit să intru în contact cu profesorul Tiberiu Cunia, aromân de origine, refugiat din România în toamna anului 1948. În prezent, la venerabila vârstă de 85 de ani domnul Cunia vieţuieşte în statul New York şi încă mai are preocupări care-l onorează. Este interesant de urmărit ascensiunea unui om pasionat de ştiinţă şi nu numai, spre o carieră încununată de realizări impresionante, dar şi de cunoscut preocupările sale curente, privind păstrarea şi conservarea culturii şi limbii neamului său, aromânii. 63 de ani de exil, urmând o traiectorie sinuoasă, presărată cu temeri şi inedit, cu întristare şi exaltare, cu reuşite şi eşecuri s-au scurs într-o manieră în care, optimistul şi temerarul luptător a ieşit învingător în faţa tuturor piedicilor. Dumitru Sinu are ocazia să-l cunoască pe Tiberiu Cunia în anii pribegiei, drumul său spre libertate şi împlinire urmând o traiectorie comună, pe alocuri, cu cea a profesorului Cunia. Şi astăzi cei doi păstrează legătura şi îşi deapănă la telefon mai ales, ore în şir, amintirile. Domnul profesor Tiberiu Cunia se bucură de un statut cu care puţini dintre confraţii noştri români sau de alte naţionalităţi se pot mândri: deţinător al Premiului von Humboldt pentru activitatea stiinţifică desfăşurată în domeniul silviculturii şi membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice din Bucureşti. Drumul către împlinire profesională nu a fost simplu, a necesitat muncă, dăruire, sacrificiu şi rigurozitate, dar toate acestea nu aveau şanse de reuşită dacă nu erau făcute cu pasiune şi seriozitate.

Primii 22 de ani…

S-a născut la 10 ianuarie 1926 la Edessa, în Grecia, într-o familie de aromâni. La câteva luni după naşterea sa, familia lui părăseşte Grecia refugiindu-se în Cadrilaterul românesc, la Bazargic (în Bulgaria de astăzi), unde rămân până în 1940, când soarta le deschide drumul către Constanţa. După studiile primare şi gimnaziale pe care le absolvă la Bazargic, urmează cursurile liceului „Mircea cel Bătrân” din Constanţa.

Fiu de învaţător de oraş şi în acelaşi timp al unui neam cu o istorie zbuciumată, aparţine unei clase sociale neagreate de regimul comunist de-abia instaurat, iar intrarea pe un loc fruntaş (al doilea pe lista de admitere) la Facultatea de Silvicultură – pe-atunci parte integrantă a Politehnicii bucureştene -, nu-i aduce decât necazuri. Încă din 1946 când îşi începe studiile universitare, se raliază mişcării de rezistenţă anticomuniste, oripilat de alegerea sa injustă, în lipsă şi fără a-şi depune vreo candidatură, în structura de conducere a Uniunii Naţionale a Studenţilor Români, organism controlat în totalitate de către comunişti. Refuză categoric funcţia şi devine un înfocat luptător anticomunist: prin structura sa şi prin apartenenţa la neamul aromânesc, fiind în plus şi-un „răzvrătit cu gura mare”, atrage suspiciunea ce rezidă în urmărirea de către securitate a fiecărei mişcări pe care o face. Prigoana comunistă îl determină ca după 15 mai 1948, când au început arestările masive în rândurile studenţilor, să se ascundă pentru o perioadă în Bucureşti, pe la diverse rude sau prieteni ai săi şi-ai familiei. Are curajul să se prezinte la două examene din sesiunea din vară a anului II universitar, după care se ascunde în munţii Arefului, în Argeş, o scurtă perioadă. Cum securitatea avea peste tot informatori şi se făceau descinderi şi arestări în masă, precauţia, flerul şi, de ce nu, şansa îl direcţionează din nou spre Bucureşti, unde-şi pregăteşte de această dată plecarea peste graniţă. Grupul de studenţi din care face parte alături de Genu (Eugen) Ştefănescu, Sandu Ionescu (ambii prieteni şi ortaci de pribegie ai lui nea Mitică Sinu) şi Tiberiu Ionescu, toţi colegi de facultate şi prieteni nedespărţiţi, plănuise să treacă la sârbi pe la Turnu Severin, traversând Dunărea înot. Tiberiu Cunia însă nu ştia să înoate şi cu toate că prietenii săi încercaseră să-l pregătească, va ajunge la sârbi pe uscat, trecând graniţa prin Banat, sprijinit de oamenii rezistenţei. Nesiguranţa vieţii ultimilor ani petrecuţi în ţară era urmată de-acum de un alt fel de nesiguranţă, pentru că perioada ce o va traversa se afla sub semnul pericolelor şi al deciziilor ce trebuiau luate imediat, fără ezitare. Norocul îşi putea spune cuvântul, dar la fel de bine putea fi inexistent. Însă Tiberiu Cunia a avut principii de viaţă bine determinate şi fundamentate cu precizie de matematician, pe logică. Toate acţiunile sale şi reuşitele lor au avut un important suport în exerciţiul de voinţă şi acceptare, pe care l-a rezolvat întotdeauna cu demnitate. Şi-a dorit o altfel de viaţă, şi-a trasat liniile directoare, a urmat algoritmul pe care mintea sa strălucită şi l-a plăsmuit şi a luptat pentru a-şi realiza dezideratele: „Am acceptat rezultatele acţiunilor mele fără să mă plâng. Ceea ce nu poţi schimba trebuie să accepţi. Astfel, am avut totdeauna, ceea ce numim peace of mind, adică liniştea sufletească. Acest lucru m-a ghidat întotdeauna. Când am fost sfidat de problemele vieţii, am încercat să le schimb. În aceasta constă voinţa omului”.

Începuturile exilului şi supliciile lui în Iugoslavia

Începutul anilor de pribegie se află sub sceptrul unor elemente de gândire logică, care l-au ajutat să pătrundă încrezător în universul unei altfel de lumi, să înceapă lupta pentru o altfel de viaţă, pe care şi-a dorit-o, şi-acum avea posibilitatea să construiască, piatră cu piatră, cărămidă cu cărămidă, edificiul spre care ţintea. În Iugoslavia, profesorul Cunia petrece şase luni, în diferite lagăre de concentrare şi de muncă forţată. După o perioadă scurtă de detenţie la închisoare la Vârşeţ şi Biserica Albă, a ajuns în lagărul de concentrare de la Kovacica, de unde după aproximativ o săptămână a fost trimis cu un grup la muncă, în minele de cărbuni de la Banovici. Aici s-a întâlnit cu doi dintre colegii de facultate – Genu Ştefănescu şi Tiberiu Ionescu – care reuşiseră să treacă Dunărea înot (Sandu Ionescu fusese repartizat cu un alt grup, în alt lagăr de muncă). Deşi condiţiile de lucru şi traiul erau acceptabile, fiecare dintre cei aflaţi acolo se gândea la o modalitate de evadare şi de urmare a drumului ce avea să-i conducă spre prosperitate. „Oficialităţile iugoslave se purtau ca nişte comunişti veritabili, convinşi” – relatează profesorul Cunia, pentru că de-abia italienii şi francezii i-au considerat pe refugiaţii români „amici ideologici”, în calitatea lor de opozanţi ai comunismului. Tiberiu Cunia reuşeşte să evadeze, împreună cu câţiva colegi, dar sunt prinşi şi închişi la Tuzla. După o lună au fost mutaţi în Voivodina, aproape de graniţa cu România, la Zrenianin. Şederea la Zrenianin a fost mai lejeră, ziua se puteau plimba în interiorul lagărului, puteau socializa, se puteau cunoaşte mai bine. În lagărul de la Zrenianin cunoscuse o seamă de oameni luminaţi, aproape de care timpul a trecut mai uşor şi o oază de cultură regăsită în prezenţa unor persoane speciale, i-au făcut viaţa mai uşoară. Printre aceştia se numărau: unul din discipolii lui Nae Ionescu – ilustrul mentor al titanilor Noica şi Cioran – de numele căruia nu-şi aminteşte, ci doar de discuţiile pe teme filosofice pe care le avuseseră, avocatul Cristescu, cu care se ştia din închisoarea de la Tuzla, muzicianul Muşat, Crihan, omul politic basarabean care avusese un rol decisiv în alipirea Basarabiei la patria mamă în timpul Primului Război Mondial. La un moment dat Tiberiu Cunia este trimis cu un grup de refugiaţi la graniţa cu Italia, să muncească într-o fabrică de cărămidă, la 30 de kilometri de graniţa italiană, lângă Mala Bukovica. Şansa de a pleca mai departe spre Vest capătă noi valenţe şi grupul de români face planuri de evadare. Rămâne în aşteptarea unui moment favorabil, care vine de la sine într-o bună zi, când un lucrător de la fabrică îi ajută să părăsească lagărul: „Am pariat din nou pe şansă şi am câştigat” – accentuează domnul Cunia. După ce grănicerii iugoslavi îi deposedează de toate bunurile valoroase ce le mai deţineau, ajung pe pământul italian. Parcă cineva din umbră mânuise mersul lucrurilor aşa fel încât refugiaţii să poată trece „bariera roşie” spre lumea liberă. Să fi fost o comandă politică a sârbilor? Să fi fost o condiţie pusă de Occident lui Tito? Nu se ştia, important era faptul că pentru prima dată după şase luni de incertitudini, Tiberiu Cunia şi camarazii săi se simţeau liberi cu-adevărat. Însă, pentru fatalistul Cunia începea o perioadă care stătea sub semnul unei întrebări fireşti: „De ce am ajuns aici? Ce voi face? Dacă nu mă temusem de spaimele vieţii de lagăr, îţi dai seama că acum, cu atât mai puţin, astfel de întrebări m-ar fi speriat. Iar acum, cu mentalitatea mea fatalistă, mă pregăteam să înfrunt o realitate pe care n-o puteam controla, deşi ştiam că multe, multe lucruri pot depinde de mine! Vremea probei venise!”

Drumul spre vest: Trieste – Cinecitta – Grugliasco (Torino)

Se ştia în cercurile intelectualităţii româneşti din diaspora că Franţa este idealul occidental pentru desăvârşirea studiilor multora dintre refugiaţii acelor timpuri. Şase luni de viaţă în lagărele iugoslave fuseseră şi pentru Tiberiu Cunia prilej de meditaţie, atât cât se putea medita în acele condiţii de incertitudine, pentru făurirea unor idealuri de viitor. Primul pas era făcut: scăpase de Iugoslavia şi ajunsese în Italia, care nu era altceva decât o poartă deschisă spre viitor. În Italia trece succesiv prin mai multe lagăre, începând cu cel de la Trieste, apoi la Cinecitta, lângă Roma şi, în fine, la Grugliasco, lângă Torino. Era împreună cu Genu Ştefănescu şi Tiberiu Ionescu – Sandu Ionescu făcând parte din alt lot. Profesorul Cunia îşi aminteşte acest episod: „Într-o seară, împreună cu Genu Ştefănescu şi Tiberică Ionescu am luat trenul italian spre frontiera franceză; eu eram cu o mandolină în mână, ca să arătăm cumva, că suntem turişti – mandolină pe care o cumpărasem în Italia, la Trieste, cu banii primiţi de la fratele meu din Viena. Am trecut prin spatele postului de observaţie fără să fim luaţi în seamă, şi, peste munţi, urmând tot timpul direcţia spre vest, am ajuns la o şosea, în Franţa. Hălăduiam pe prima şosea franceză din viaţa noastră, în căutarea unei direcţii”…

Franţa – probă de minte, inimă şi… noroc!

 Ajunseseră în Franţa, se simţeau şi mai liberi decât până atunci. Speranţele tinerilor studenţi români atingeau acum alte valenţe pentru că ştiau ce doresc, îşi cunoşteau potenţa intelectuală şi doreau, mai mult ca orice, să reuşească. Trec cu bine etapele întocmirii documentelor de emigrare după ce stau 24 de ore în închisoare, conform legilor franceze în vigoare, câştigă simpatia grănicerilor şi poliţiei locale iar apoi, cu bilete de tren spre Paris în buzunar şi cu o adresă unde puteau găsi sprijin în capitala franceză, urcă în primul tren spre „oraşul luminilor”, făurindu-şi planuri măreţe pentru un nou început. După două săptămâni petrecute în condiţii insalubre, alături de „cloşarii’ de pe malurile Senei, dar cu un acoperiş deasupra capului şi masa asigurate, tinerii au fost mutaţi din căminul aparţinând „Armatei Salvării” – locul care le fusese recomandat la intrarea în Franţa -, într-un alt gen de cămin, cu condiţii mult mai omeneşti, unde au primit ajutoare de la IRO (International Refugee Organization) şi au stat până la plecarea la Nancy, pentru continuarea studiilor universitare. S-au bucurat de ospitalitatea franceză, au fost înscrişi la scurt timp la facultatea de la Nancy şi au beneficiat de bursă – norocul a fost de partea lor, pentru că era în valabilitate o înţelegere între Franţa şi România, anterioară venirii comuniştilor la putere, prin care statul francez acorda un anumit număr de burse de studii tinerilor eminenţi. „România care ne alungase şi ne obligase să trecem printr-un teribil purgatoriu, ţara care, dacă am fi ratat evadarea, ne-ar fi primit cu cătuşele pregătite – acum, ajunşi departe de ea şi împotriva voinţei sale, ne-a ajutat involuntar” – menţionează Tiberiu Cunia în amintirile sale. Cu bune şi cu rele în mijlocul diasporei franceze, tinerii studenţi ai Şcolii Superioare de la Nancy au ocazia să întâlnească pe parcursul celor doi ani petrecuţi între Nancy şi Paris, nume mari ale culturii României postbelice: „Noi românii eram grupaţi în jurul bisericii ortodoxe române de pe Rue Jean de Beauvais, în jurul centrului catolic de pe Rue de Ribéra, în jurul unui centru de ajutorare a românilor refugiaţi etc. Nu vreau să vorbesc despre dezbinările şi luptele fratricide din interiorul nostru; nici despre tulburările ocazionate de căsătoria fostului rege Carol cu Elena Lupescu şi oficiată la Paris de către parohul Martinian Ivanovici, ci despre relaţiile cu românii de acolo – ca marele savant Mircea Eliade, renumitul sculptor Brâncuşi, Prinţul Nicolae, politicienii Negruţi şi Penescu, profesorul Petre Sergescu (fostul rector al meu de la Politehnica din Bucureşti, care ne-a invitat de mai multe ori la el acasă), comandantul legionar Vasile Iasinschi şi mulţi, mulţi alţii de care nu-mi mai amintesc…”. Tot la Paris se întâlneşte cu nume de seamă ale diasporei aromâne, cu care, 30 de ani mai târziu, va pune bazele primului Congres Internaţional de Limbă şi Cultură Aromână. Dar în această perioadă are loc un incident care-i lasă un gust amar: „Ora 25”, romanul de succes al scriitorului român Virgil Gheorghiu a fost lansat şi la Nancy. Cei patru studenţi „forestieri” români – pentru că la câteva săptămâni după ce Tiberiu Cunia, Eugen Ştefănescu şi Tiberiu Ionescu ajunseseră la Paris, a apărut şi fostul lor coleg, Sandu Ionescu, de care se despărţiseră în Iugoslavia -, bucuroşi că fuseseră prezenţi la lansare, l-au căutat pe Virgil Gheorghiu pentru a-l saluta. Erau mândri fiidcă un român avusese de un asemenea succes. Gheorghiu însă n-a vrut să stea de vorbă cu ei, le-a întins o fotografie cu un autograf şi asta a fost tot: „…Te duci la cineva cu dragoste şi te vezi respins! Ne-a lăsat un gol în suflet. Noi, refugiaţii români dezvoltaserăm în Franţa un fel de esprit de corps, o mentalitate de clan, de simţăminte de fraţi. De aceea, primirea extrem de rece a lui Virgil Gheorghiu ne-a dezamăgit extrem de mult. De altfel, am auzit mai târziu de la cei din Paris care trăiseră cu el împreună mai mult timp, că după ce devenise celebru Gheorghiu se ferea să-i mai vadă…”

Student la Nancy

„Aşa cum n-am întrebat destinul de ce mă persecută, la fel nu-l întrebam nici de ce mă ajută. Luam lucrurile aşa cum erau. Ştiam că viaţa mea va fi plină de situaţii necunoscute şi-mi propusesem să nu cheltuiesc energie gândindu-mă la ceea ce nu exista încă. Eram însă în permanenţă pregătit să răspund din punct de vedere psihic, în primul rând, oricărei situaţii. Dacă nu primeam bursă? Ei bine, nu ştiu acum ce aş fi făcut, dar precis că nu m-aş fi speriat. Aş fi căutat o soluţie şi în mod cert aş fi găsit-o” – frumos gândea Tiberiu Cunia la cei 23 de ani ai săi, când devenise student bursier al Şcolii Superioare din Nancy! Student la Şcoala Superioară din Nancy, tânăr, optimist, liber şi dornic de realizare, Tiberiu Cunia pune aici bazele viitoarei sale cariere. Era conştient de şansa pe care o avusese dar la fel de bine ştia că drumul spre desăvârşire profesională nu va fi uşor. Depăşeşte cu abilitate greutăţile privitoare la limba franceză, pe care o ştia binişor dar nu-i cunoştea expresiile idiomatice. Nu-i este uşor să-şi ia cursurile pentru că la vremea aceea nu se găseau sub formă tipărită, fiind nevoit să copieze, seară de seară, cursurile de la colegii francezi. Vacanţele, fiind necuprinse în renta bursieră, era nevoit să lucreze pentru a avea din ce trăi, şi astfel după primul an, în vara lui 1950 lucra lângă Biarritz la o fabrică de cherestea, împreună cu Tiberiu Ionescu, la debitarea manuală a scândurilor. Pentru un viitor inginer silvic era chiar utilă această practică, direct în producţie. Şi importanţa acestor ani petrecuţi în şcoala franceză de silvicultură s-a simţit mai târziu, după ajungerea în Canada. Astăzi câţi studenţi gândesc, oare, aşa? Şi câţi efectuează o astfel de practică şi nu duc la facultate doar dovada scrisă a trecerii lor printr-o fabrică, ajungând ingineri fără ca măcar să ştie ce este acela un fierăstrău? După al doilea an de studii şi o lună de turnee prin marile păduri franceze, Tiberiu Cunia îşi ia examenele de absolvire şi, cu diploma în buzunar, se întoarce la Paris. Şansa, într-adevăr, fusese de partea lui şi de această dată!

La răscuce de drumuri: „Alea jacta est!”

Odată revenit la Paris, Tiberiu Cunia se gândea la găsirea unui loc de muncă. În domeniul forestier, Franţa îi oferea prea puţine variante, ştiuse de la bun început că aici va putea studia şi mai puţin se gândise să rămână pentru a munci. Era un om liber, cetăţean al lumii, cum îi plăcea să spună şi era momentul să-şi aleagă drumul spre o carieră. Împreună cu colegii săi, se orientează spre FAO, forul internaţional care repartiza specialiştii din întreaga lume, spre ţări mai puţin dezvoltate. Depun documentele necesare şi în final se hotărăsc încotro s-o apuce: Tiberiu Cunia şi Eugen Ştefănescu pleacă spre Canada, Tiberiu Ionescu în Maroc, iar Sandu Ionescu rămâne în Franţa, dar nu va practica niciodată silvicultura, orientându-se spre un alt domeniu, în care prosperă şi, mai târziu, fiind căsătorit cu o elveţiancă, se mută în Elveţia, unde trăieşte şi azi. Uneori, în viaţă apar momente în care trebuie să iei deciziile rapid, fără să te gândeşti prea mult la urmări. Tiberiu Cunia depusese la FAO solicitarea pentru obţinerea unui loc de muncă şi între timp auzise că americanii înfiinţaseră la Strasbourg o universitate pentru studenţii refugiaţi din Europa de Est. Profitând de oportunitate, se înscrie aici pentru un doctorat în matematici. Paradoxal, când deja era cu biletul de vapor pentru Canada în buzunar şi avea toate aprobările pentru emigrare, primeşte şi de la Strasbourg înştiinţarea că este acceptat cu bursă. Din nou se afla într-un moment de răscruce: de unde să ştie care-ar fi fost decizia corectă? „De multe ori mă întreb care mi-ar fi fost viitorul, dacă acceptam bursa. Mi s-ar fi schimbat cariera, viaţa, căsătoria, copiii, totul… Am plecat spre Canada şi nu m-am mai uitat înapoi. Alea jacta est! – cum spunea latinul – zarurile au fost aruncate!”

Canadian International Paper Co: „Te angajăm, dar trebuie să începi de jos!”

Iată cum a fost întâmpinat tânărul Cunia în prima zi de muncă la Canadian International Paper Co! Nu era o problemă, era obişnuit de-acum cu sistemul occidental şi ştia că este doar o perioadă de provizorat, necesară pentru ca angajatorul să se edifice asupra capacităţii sale intelectuale şi profesionale. Ajunsese în Canada, la Halifax, întâmpinat de prieteni cu care ţinuse legătura. Şocurile nu i-au lipsit, de cum a pus piciorul pe pământ nord-american. „De la Halifax, am luat trenul până la Montreal unde, la gară, ne aşteptau prietenii. Mi-aduc aminte când la coborâre i-am spus prietenului meu Stanciu că vreau să mergem întâi la poliţie, să mă înregistrez. El a râs şi mi-a spus: Ce poliţie? Aici eşti în America, unde oamenii nu se prezintă la poliţie şi n-au nici măcar un buletin de identitate!” A urmat o perioadă de căutări pentru a găsi un loc de muncă în domeniul pentru care se pregătise, depunându-şi curriculum vitae la diferite companii forestiere. Între timp, pentru a-şi asigura cele necesare traiului, lucra ca om de serviciu la Spitalul „Sacre Coeur” din Montreal. Până şi-a făcut un rost dormea pe la prieteni, când la unul, când la altul… Cum optimismul şi încrederea nu l-au părăsit niciodată, iată că norocul îi vine în ajutor şi este angajat la sucursala canadiană a uneia dintre cele mai mari companii de celuloză şi hârtie de pe continentul american şi chiar din lume, celebra CIP – Canadian International Paper Co. Pionieratul în compania în care va munci mulţi ani de-acum înainte (1951-1968) şi-l face în pădurile canadiene, la Clova, una din cele 5 divizii forestiere ale companiei, în calitate de asistent-măsurător. Aici începe să înveţe limba engleză şi dupa 6 luni se descurcă chiar bine. Din vara lui 1952 – prima sa vară canadiană, este transferat la un turn de observaţie contra incendiilor, după ce în prealabil făcuse un curs în acest domeniu. Lucra în echipă cu prietenul şi colegul său, Eugen Ştefănescu: „A fost o perioadă greu de uitat pentru mine. Nu doar pentru că ea marca începutul carierei mele de forestier. Dar mai mult pentru că lunile petrecute la turn au fost luni de linişte sufletească, de reculegere, de meditaţie într-un mediu atrăgător, în mijlocul naturii. Eram departe de atmosfera încărcată din Europa, de consecinţele marelui război. Singura legătură cu civilizaţia era un telefon de pădure (nu-mi aduc aminte să fi avut şi un radio!) şi odată pe lună, un drum de-o zi întreagă, pentru a ne aduce proviziile.” În al doilea an petrecut în pădurile canadiene urcă o treaptă profesională şi devine asistent-verificator. Muncea cu conştiinciozitate dar se săturase de plafonare, pentru că tânărul inginer ştia că poate mai mult. Îşi argumentează în faţa conducerii nemulţumirea şi susţine ideea că poate mai mult. Iniţiativa dă roade şi este repartizat pentru a face studii de producţie, pe teren, în pădurile canadiene.

Studii de producţie, statistici forestiere şi cercetări operaţionale

Perioada care urmează în viaţa domnului Tiberiu Cunia este una de muncă asiduă, de studiu efectuat pe teren, de calcule şi analize cărora le găseşte rezolvarea prin noi metode logice, matematice. Avea un atu considerabil în ascuţimea minţii şi înclinaţia nativă spre matematică, reuşind să promoveze ideile sale la nivelul companiei şi să îşi aducă o contribuţie substanţială la cercetările de producţie. Reuşita testărilor efectuate în cadrul staţiunilor de cercetare ale companiei, rezultatele obţinute, seriozitatea şi ambiţia tânărului inginer Cunia vor duce la următorul pas în carieră, transferarea lui la sediul central al companiei, la Montreal. Cercetările sale, susţinute şi de un mediu de muncă adecvat – pentru că are şansa să lucreze cu un şef excepţional, în persoana lui Greg Belcher –, dau rezultate care-i ridică enorm cota profesională. Publică articole în revistele de specialitate, sintetizând rezultatele cercetărilor, participă la simpozioane şi sesiuni de comunicări ştiinţifice, ţine cursuri de specialitate despre metodele statisticii aplicate în silvicultură şi cercetărilor operaţionale, în faţa colegilor din toate cele cinci divizii forestiere, dar şi a specialiştilor din afara companiei. Se specializează şi în domeniul informaticii – era perioada în care apăruseră IBM-urile şi implementarea noilor tehnologii era iminentă. Cu înclinaţii certe spre matematică şi logică, urmează cursurile facultăţii de matematică la Universitatea McGill de la Montreal unde îşi ia şi masteratul. După o perioadă de muncă asiduă şi studiu intens, Tiberiu Cunia are nevoie de o vacanţă şi merge în Europa.

Vacanţă în care m-am căsătorit

Pleacă la Paris unde avea foarte mulţi prieteni şi apoi la Viena, la fratele său, Taşcu, pe care nu-l văzuse de 16 ani, din 1941, când acesta părăsise România, cu destinaţia Germania. La Paris este întâmpinat cu bucurie de către comunitatea aromână. Doarme în prima noapte la prietenul său, Demostene Nacu, unde o cunoaşte pe Florica Varduli, cumnata acestuia, venită la Paris să-şi ajute sora care avea doi copii mici. Nu se gândeşte la căsătorie, dar pe parcursul şederii la Paris prietenii îl sfătuiesc că ar fi cazul să-şi întemeieze şi el o familie. Fiind o fată bună, cunoscută de toţi prietenii lui, o aromâncă cinstită şi demnă, dedicată familiei, Tiberiu Cunia se hotărăşte şi o cere în căsătorie, imediat după întoarcerea de la fratele său. Totul se întâmplă cu repeziciune, fără a mai exista timp fizic pentru declaraţii de dragoste şi preambuluri, şi Florica este cerută de soţie de la cumnatul său, Demostene Nacu. Acceptă fără ezitare să-i devină parteneră de viaţă: „…am făcut căsătoria civilă întâi, la primăria satului unde locuia Florica, într-o vineri dimineaţă. Duminica a fost oficiată căsătoria religioasă la biserica românească de pe Rue Jean de Beauvais. Am făcut o nuntă mare, fiindcă aveam mulţi prieteni la Paris. În luna de miere am petrecut o săptămână la unul din hotelurile pariziene, aproape de Turnul Eiffel.” După acestă vacanţă, prelungită cu o săptămână şi având acordul conducerii companiei, Tiberiu Cunia împreună cu tânăra sa soţie revine la Montreal, pentru a continua seria cercetărilor şi studiilor de care era legat atât de mult.

Un profesionist pentru care doctoratul nu contează

Revenit la Montreal Tiberiu Cunia reia serios munca de cercetare şi studiu; începe studiile de doctorat. Având masteratul luat, se înscrie direct în anul II de studiu pentru a-şi completa cunoştinţele în matematici avansate şi statistici. Anul III şi următorii ar fi fost necesari pentru elaborarea tezei de doctorat. Evenimente neprevăzute, independente de voinţa domnului Cunia, aduc însă o răsturnare de situaţie în planurile sale. Anul II este terminat cu succes de eminentul doctorand, însă îi moare îndrumătorul de lucrare, ba mai mult, îi pleacă şi profesorul de statistică din cadrul universităţii Mc Gill, unde studia. Erau puţine cadre didactice specializate în acel domeniu atunci şi pentru a continua trebuia fie să schimbe tema de doctorat, fie să se transfere la o altă universitate. Alege varianta a doua şi reia studiile doctorale la Universite de Montreal, unde de data aceasta face un an de statistici aplicate. Dar, ironia sorţii face ca şi pofesorul cu care studia aici să plece pentru doi ani la Sorbona, în Franţa: a rămas din nou fără profesor îndrumător. „Dar acest lucru nu m-a deranjat prea mult. Toată viaţa am avut un defect: nu am fost ambiţios. Nu mă interesa doctoratul în sine. Mă dusesem la universitate să învăţ. Şi s-a întâmplat bine, pentru că am învăţat şi baza teoretică, şi cea a aplicaţiei în domeniul în care mă consacrasem. Am promis la universitate că la întoarcerea profesorului de la Sorbona, mă voi apuca de teză” – dar n-a mai făcut-o niciodată. Statistician desăvârşit, cercetător de seamă şi descoperitor al unor metode statistice care l-au făcut celebru în domeniu, domnul profesor Cunia scrie nenumărate articole despre inventarele  forestiere şi metodele statistice de analiză, unele fiind clasificate ca nişte contribuţii majore în domeniu. Pasionat şi dedicat muncii sale, iată că inginerul român care sosise la 23 de ani pe pământ american, ajunsese într-un timp relativ scurt într-o poziţie privilegiată în lumea ştiinţifică forestieră din Canada, graţie inteligenţei sale şi seriozităţii cu care se implicase în muncă. Primul departament de Cecetări Operaţionale din industria forestieră din lume este înfiinţat de către Tiberiu Cunia şi şeful său, Greg Belcher, în aceeaşi perioadă. Între 1965-1966, a predat timp de zece luni cursuri de biometrie forestieră şi cercetări operaţionale ca profesor-invitat, la Universitatea Yale din New Haven, Connecticut, această etapă de viaţă profesională constituind primul său contact cu mediul universitar. Sesiuni ştiinţifice, simpozioane, articole de specialitate publicate în diverse reviste stiinţifice de prestigiu, prelegeri şi cursuri din domeniul în care devenise senator de drept, îi aduc profesorului Cunia satisfacţie şi împlinire profesională. Dar nu se va opri aici, pentru că acumulările substanţiale îl îndemnau să le împărtăşească şi celor care se pregăteau pentru domeniul forestier.

„Forget the doctoral studies!” sau profesor universitar fără doctorat

Primele oferte de a îmbrăţişa profesoratul au venit în perioada 1963-1967, de la mai multe universităţi americane. Din motive personale, refuză, continuându-şi munca de cercetare care-i oferea atâtea satisfacţii. Însă acumulările masive rivalizau de departe cu ale oricărui cadru universitar. Din toate părţile veneau semnale care-i atrăgeau atenţia că o carieră universitară era următorul segment spre care trebuia să se îndrepte. Faptul că un profesionist ca Tiberiu Cunia nu avea doctoratul constituia un paradox pentru alţii, în timp ce pentru dânsul era nesemnificativ. Personalităţi ştiinţifice ale lumii forestiere, precum Harold Young – profesor de biometrie forestieră la Universitatea din Orono-Maine – se străduiesc să-l convingă să-şi îndrepte atenţia spre catedră şi să-şi finalizeze teza de doctorat, oferindu-i terţe variante. Tiberiu Cunia este însă neclintit în convingerile sale. Peste tot, la toate universităţile la care Young intervine, pentru a-şi continua doctoratul trebuia să mai urmeze un an cursurile, or domnul Cunia avea deja un număr considerabil de cursuri şi diplome, care nu erau la îndemâna oricui. Erau chestiuni mai mult formale, dar pe care Tiberiu Cunia nu le acceptă. Şi totuşi, graţie unui concurs de împrejurări, în anul 1967, este solicitat la Universitatea Syracuse… La insistenţele decanului Colegiului Silvic Syracuse, merge la o discuţie, fiind asigurat că nu se va discuta problema doctoratului: „Forget the doctoral studies! – uită de studiile doctorale, i-a spus decanul. Nu se putea despărţi de Montreal, de comunitatea românească de-acolo, unde avea foarte mulţi prieteni. S-ar fi simţit complet dezrădăcinat pentru că între prietenii săi români şi aromâni avea sentimentul acela de „acasă” şi nu-şi mai dorea o nouă desprindere de cei cu care se simţea „acasă”… Dumitru Sinu îmi povestise de toate întâlnirile şi petrecerile lor, pentru că era un grup bine închegat, în care prietenia făcuse minuni. Îşi dorea ca urmaşii săi să poată învăţa şi franţuzeşte, şi englezeşte, dar să nu uite nici limba română, nici aromâna. Şi totuşi tentaţia exista… După ce se sfătuieşte cu soţia şi se întâlneşte cu decanul universităţii respective, fiindu-i acceptate toate condiţiile puse – inclusiv un salariu mult peste cel al decanului – ia hotărârea de a se muta împreună cu familia la Syracuse. Întâmpină greutăţi cu obţinerea vizei, dar reuşeşte şi de această dată şi, în ianuarie 1968, cu câteva luni întârziere faţă de data din contract, îşi începe cariera universitară. De-aici înainte, Tiberiu Cunia se va adânci şi mai mult în munca de cercetare împreună cu masteranzii şi doctoranzii săi, pentru că devenise profesor universitar plin, îndrumător de masterate şi doctorate, organizator şi coordonator de acţiuni ştiinţifice în America şi în întreaga lume, paradoxal, fără a avea doctoratul.

După 30 de ani, din nou „acasă” – congresul IUFRO la Bucureşti

A făcut parte din mai multe asociaţii de forestrie şi biometrie forestieră (statistică şi cercetări operaţionale), naţionale şi internaţionale, unde a desfăşurat o activitate intensă: SAF – Society of American Foresters şi ASA – American Statistical Association din SUA şi CIF – Canadian Institute of Forestry din Canada, sau internaţionale – IUFRO – International Union of Forest Research Organizations. „Numărul adunărilor şi al congreselor pe care le-am organizat personal sau al celor în a căror organizare am fost direct implicat este de aproximativ 30-40. În special, ca leader de Subject Group de la IUFRO, am organizat reuniuni internaţionale (în domeniul biometriei şi inventarelor de păduri) în mai multe ţări ale lumii”. Astfel, organizează primul congres internaţional dedicat inventarierii forestiere naţionale, la Bucureşti. Se întâlnise cu colegii români încă din 1971, la Gainesville, şi acolo se născuse ideea de a organiza şi în România o astfel de manifestare. Cu toate greutăţile întâmpinate în perioada premergătoare desfăşurării lui, congresul a fost o reuşită. Peste 100 de participanţi de pe mapamond şi-au prezentat lucrările în faţa unei audienţe de elită, organizarea întrecând aşteptările tuturor. „Organizarea congresului a fost foarte bună. ICAS-ul (Institutul de Cercetări Agricole şi Silvicultură) s-a întrecut pe sine însuşi”- povesteşte domnul Cunia. Atât şedinţele zilnice cât şi activităţile recreative, inclusiv excursia pe teren în pădurile de pe Valea Prahovei, au fost foarte bine organizate. „Gândurile mă duceau la circumstanţele în care am plecat şi la faptul că dacă mă prindeau atunci, acest congres nu ar fi avut loc…” – spune Tiberiu Cunia. Relaţia Domniei Sale  cu institutul român de specialitate continuă  şi se intensifică după acest eveniment, deschizând specialiştilor români porţile spre ştiinţa forestieră mondială. În preajma ieşirii la pensie, dat fiind faptul că atenţia profesorului Cunia avea să se îndrepte înspre un alt domeniu, face o donaţie substanţială institutului bucureştean: „Am făcut vreo 50 de pachete mari de cărţi, reviste şi alte publicaţii, cam de vreo 20-25 de kilograme fiecare, şi le-am trimis cu poşta la Bucureşti. Biblioteca ICAS-ului s-a mărit cu peste 100 de cărţi de matematici, statistici şi cercetări operaţionale; numerele din ultimii 30-40 de ani de la cinci-şase reviste de specialitate şi copii după multe articole. La biblioteca institutului, ICAS-ul a amenajat o încăpere specială cu materialele primite de la mine, pe uşa căreia au scris: Biblioteca Prof. T. Cunia”. Ca dovadă a recunoştinţei pe care ştiinţa silvică românească o poartă domnului profesor, în 1994 îi este decernat titlul de Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu Şişeşti” – cea mai mare cinste de care se poate bucura un silvicultor. „La sfârşitul şedinţei, câţiva participanţi au venit să mă felicite şi mi-au spus că, dacă nu se înşală, este pentru prima dată când cineva care a primit diploma de membru de onoare a vorbit şi despre altceva decât despre silvicultură”- Tiberiu Cunia vorbise prea puţin despre silvicultură, ci atinsese în special problema culturii şi limbii aromâne, care va constitui preocuparea sa de bază în anii ce vor urma.

FAO şi experienţa birmaneză

În ceea ce priveşte activitatea profesorului Cunia în cadrul Food and Agriculture Organization (FAO) – ramură a Naţiunilor Unite, care asigură asistenţă şi ajutoare, printre altele, în domeniul agriculturii şi silviculturii ţărilor mai puţin dezvoltate, aceasta a fost relativ limitată, dar a existat. Participă la un proiect amplu în Birmania, un contract încheiat de Colegiul Syracuse cu FAO, care avea ca obiectiv acordarea asistenţei necesare înfiinţării unui institut de cercetări forestiere la Yezin. A mai existat un contract, de această dată încheiat de către profesorul Cunia în nume propriu, a cărui ţintă era elaborarea unui plan eşantional pentru un nou sistem de inventar forestier naţional, bazat pe metodele moderne de statistică. A fost o experienţă profesională şi personală interesantă, de care Domnia Sa îşi aminteşte cu plăcere. Porneşte singur, fără familie, în „aventura birmaneză”, cum mai poate fi numită această perioadă din viaţa distinsului domn Tiberiu Cunia. Pe lângă misiunea ştiinţifică, pentru care profesorul Cunia plecase în Birmania şi de care se achitase cu profesionalism, această experienţă i-a creat posibilitatea de a cunoaşte încă o ţară, încă un popor, încă o cultură, mult deosebite de cele întâlnite până atunci. Pe parcursul carierei universitare şi, implicit, a celei de cercetare ştiinţifică, Tiberiu Cunia face o serie de turnee profesionale, participă la multiple schimburi de experienţă, simpozioane şi congrese, fiind una dintre cele mai cunoscute personalităţi din domeniul ştiinţelor silvice din lume.

„Nu faci nimic, ei ţi-l dau fără să-l ceri!” – Premiul von Humboldt

Premiul von Humboldt reprezintă cea mai înaltă distincţie de apreciere a activităţii ştiinţifice a savanţilor americani din partea Germaniei: „Este răspunsul cavaleresc al Germaniei la planul Marshall prin care America a ajutat întreaga Europă Occidentală – dar în primul rând Germania – să se refacă economic, după devastatorul război al II-lea mondial. Naşul său este fostul cancelar german Willy Brandt. Spre deosebire de bursele von Humboldt, care sunt deschise pentru merituoşii din toată lumea, premiul este decernat dintr-un fond special, administrat numai de von Humboldt, şi se adresează în exclusivitate savanţilor americani. Statutul său de excepţie, scopul său special, acela de stimulare a raporturilor ştiinţifice dintre Germania şi America, au făcut ca premiul să se bucure de anumite privilegii. De exemplu, el nu este taxat de statul american aşa cum se face cu orice alt premiu. În al doilea rând, propunătorul e un om de ştiinţă german. În cazul meu, a fost vorba de decanul facultăţii de silvicultură din Freiburg, Dieter Pelz, care-şi făcuse doctoratul cu mine, în America. În al treilea rând – şi deosebit de important – este faptul că strategia premiului nu sunt banii, ci tratamentul special care se acordă laureatului. Acesta este invitat 6-12 luni în Germania, pe cheltuiala statului german şi cu un program extrem de generos şi atrăgător în ceea ce priveşte contactele cu lumea germană, cu Germania reală. Eşti un fel de invitat de onoare al Germaniei” – explică domnul profesor. Primeşte această distincţie în anul 1983, însă, datorită unor probleme de sănătate, nu poate onora invitaţia Germaniei decât un an mai târziu. Stagiul oferit de nemţi îl va efectua în două etape: în primăvara lui 1984 şi apoi, pe timpul verii anului 1985, când organizează, împreună cu decanul Universităţii Freiburg, al doilea congres pe tema inventarelor forestiere. Perioada petrecută la Freiburg se remarcă printr-o activitate de îndrumare şi colaborare directă cu profesorii şi studenţii acestei instituţii de învăţământ, dar nu este lipsită nici de activităţi extraprofesionale, vizitând o mare parte a Germaniei şi făcând câteva incursiuni în Franţa. În plus, aici i se va accentua dorinţa de a contribui nemijlocit alături de confraţii săi, la conservarea şi păstrarea culturii şi limbii aromâne. Participă la primul Congres Internaţional de Limbă şi Cultură Aromânească, organizat la Universitatea Manheim de către profesorul Vasile Barba, un alt intelectual de marcă, cu care va colabora foarte mult în anii ce urmează, în domeniul ligvistic. La întoarcerea în Statele Unite, un coleg american de-al domnului profesor a făcut imprudenţa să îl întrebe: Cum ai făcut să capeţi premiul von Humboldt? Amuzat, Tiberiu Cunia i-a răspuns simplu şi elegant: „Foarte uşor, nu faci nimic! Ei ţi-l dau fără să-l ceri”.

„Sângele nu se face apă!” – Un aromân dedicat neamului său

„Spre sfârşitul vieţii mele, m-am consacrat unei alte activităţi, diferite, într-un domeniu cu totul nou, devenind lingvist amator (nu autodidact, cum spun eu, pentru că nu am studiat deloc lingvistica şi legile ei). De mult timp mă preocupa ideea că neamul nostru aromân e pe cale de dispariţie. Răspândit în cinci ţări balcanice, cu părţi din neam complet izolate – contactele fiind extrem de rare între aromânii dintr-o ţară şi alta -, prigoniţi în fiinţa lor naţională, fără şcoli, căci ele au fost închise – o parte după războiul balcanic din 1912-1913 şi restul după ultimul război mondial din perioada 1939-1945 – fără o limbă literară, fără cărţi, fără activităţi culturale la radio sau televiziune, existenţa poporului aromân, ca etnie separată, era într-o stare precară, menită unei dispariţii rapide” – motivează Tiberiu Cunia aplecarea sa spre lingvistică. Câţiva întelectuali de origine aromână aflaţi în străinătate sunt din ce în ce mai preocupaţi de situaţia precară în care se găsea cultura şi limba etniei din care proveneau şi, începând din 1976-1978 când s-au reîntâlnit, după 30 de ani,  în România, au pus bazele unei iniţative a cărei ţintă era menţinerea şi conservarea culturii şi limbii aromâne. Mai târziu, Tiberiu Cunia se afla la Freiburg, graţie premiului von Humboldt şi,  împreună cu Vasile Barba, iniţiază şi organizează cursuri de limbă aromână, la universitatea din Freiburg, pe care le frecventau tineri aromâni aduşi din Balcani. Profesorul Vasile Barba, „motorul’ angrenajului ce se formase din acest inimos grup de intelectuali aromâni, organizează în 1985 primul Congres Internaţional de Cultură şi Limbă Aromână, în Germania, la universitatea din Manheim. Un al doilea congres este organizat la Bridgeport, Connecticut, în Statele Unite, în 1986, de către Tiberiu Cunia şi profesorul Aurel Ciufecu. Împreună cu Vasile Barba şi cu doi lingvişti, A. Caciuperi şi N. Samarandu, profesorul Cunia iniţiază un alt proiect: standardizarea sistemului de scris aromân şi eliminarea diacriticelor, pentru facilitarea editării de materiale şi cărţi în limba aromână. Această ortografie fără semne diacritice este astăzi cea folosită în mod exclusiv, de aromânii din Serbia, Macedonia, Bulgaria şi Albania, şi de majoritatea celor din România şi din Grecia. În 1988 Tiberiu Cunia înfiinţează la Syracuse Editura „Cartea Aromână”, iar primele cărţi sunt publicate în anul 1989. Sub semnătura profesorului Cunia, apare Dicţionarul român-aromân, cuprinzând în jur de 25.000 de cuvinte, structurat pe baza unui dicţionar similar, al lui Tache Papahagi. Editura „Cartea Aromână” a publicat până în prezent peste 150 de cărţi, broşuri şi reviste (în forma de carte de 170-220 de pagini), aproape toate în limba aromână. Câţiva ani mai târziu, înfiinţează „Rivista di Litiratură şi Studii Armâni”, care apare de două ori pe an, în formă de carte cu 160-250 de pagini. Predarea limbii aromâne în şcoli din diferite ţări şi tipărirea de cărţi şi reviste în limba aromână, cărţi şcolare şi de literatură, pentru uzul copiilor la şcoală şi al părinţilor, acasă, cere o anumită standardizare a limbii literare aromâne şi a ortografiei. În acest sens, la Congresul Internaţional de Limbă şi Cultură Aromână din 1996 (Freiburg) şi ulterior la Bitolia, în Macedonia (1997) – unde a fost organizată o întâlnire a scriitorilor, editorilor şi filologilor aromâni din fiecare stat balcanic -, s-a decis întocmirea unui îndreptar ortografic şi ortoepic al limbii aromâne. Acesta este ultimul proiect la care s-a angajat Tiberiu Cunia. Dicţionarul Explicativ al Limbii Aromâne este în curs de finalizare. De curând, printr-un mesaj personal, domnul profesor Cunia mi-a vorbit puţin despre acest proiect de anvergură: cuvântul aromânesc neaoş – pentru că există puţine neologisme în limba aromână – este prezentat cu pronunţia lui, prin despărţirea cuvântului în silabe şi cu accentul arătat pe silaba în care cade. Este apoi explicat sensul cuvântului în limba română, apare o listă cu sinonimele fiecărui cuvânt, sunt date exemple în care se arată contextul şi forma în care acel cuvânt se foloseşte, expresii idiomatice aromâneşti, în care înţelesul cuvântului se schimbă şi, în final, traducerea cuvântului aromânesc în limbile română, franceză şi engleză. „Este un dicţionar masiv, ce va avea, probabil, vreo 2.000 de pagini, comparabil DEX-ului românesc, publicat de Academia Română – menţionează domnul profesor -. Dicţionarul propriu zis, care se întinde pe 1.600 de pagini, este terminat şi verificat. Acum am început să scriu o prefaţă, iar mai târziu voi adăuga două anexe (una asupra sistemului de scris, cu toate regulile lui, diferite de regulile de scriere românească, şi o anexă cuprinzând gramatica limbii aromâne). Acestea, probabil, vor ocupa încă cel puţin 400 de pagini. Sper să-l termin înainte de iarna ce vine, pentru a fi tipărit înainte de venirea verii 2012. Dicţionarul va putea fi consultat şi online, dacă voi găsi un tânăr care s-o facă; îl avem deja în computer şi va fi distribuit prin internet către toţi aromânii. Fiind în computer, va putea fi corectat sau îmbogăţit prin adăugiri de cuvinte noi, introducere de neologisme etc. În plus, se pot face dicţionare mai mici, şcolare sau de buzunar, şi cuvintele pot fi traduse, graţie facilităţilor oferite de computer, şi în alte limbi balcanice (greacă, albaneză, bulgară etc). Posibilităţile sunt nenumărate”.

Întrebându-l despre posibile proiecte, profesorul Tiberiu Cunia mi-a răspuns: „Proiecte? Am multe! Dar timpul este scurt şi nu ştiu dacă voi mai putea face multe…”

Octavian D. Curpaş, Phoenix, Arizona