Până să mă întâlnesc cu muzica lui Grigore Leşe credeam că ştiu câte ceva despre „muzica populară”, despre „folclor” şi mai ales despre diferenţa dintre „autentic” şi „contrafăcut”, dintre tradiţie şi pastişa ei comercială. Aveam, e drept, rezerve mai vechi cu privire la calificativul „popular”, pus în coada producţiei „anonime şi colective” a ţărănimii. Îmi era greu să-mi imaginez cum se scrie o baladă la o mie de mâini şi cum se compune o doină printr-un sindicalist efort de grup. Găseam de asemenea că ceva nu e în regulă cu termenul „folclor” – un cuvânt englezesc şi deci de uz modern – aplicat unei creativităţi imemoriale. Dar Grigore Leşe e infinit mai radical. Iată ce spune, de pildă, într-un interviu: „Mă înspăimântă cuvinte ca «autentic», «arhaic», «nealterat».” Încep să înţeleg. A folosi asemenea cuvinte înseamnă a avea o doctrină despre ce este „arhaic” şi ce e „deviat”, a veni cu un pre-concept, cu o teorie solemnă despre ce e acceptabil şi ce nu. Categoriile cu care operează Grigore Leşe sunt altele: „viu”, „trăit”, „adevărat”. Cu asemenea categorii intră în joc distincţii mai subtile şi mai flexibile. Nu se mai gândeşte în alb-negru, în formule estetizante, în „fineţuri” de gust, asezonate academic. Se gândeşte în termeni de forţă interioară, de personalitate, de încărcătură omenească nemăsluită. Riscuri există şi în acest tip de abordare. Grigore Leşe e dispus, de exemplu, să „ierte” manelele. Faţă de „cântăcioşii” care se aferează cu patriotice fandoseli calofile prin diferite studiouri de televiziune, maneliştii sunt, măcar, „adevăraţi”: se manifestă cu convingere, cu aplomb sufletesc, cu participare integrală la ceea ce fac. Aici, am oarecari aprehensiuni. Nu sunt încă pregătit să ascult îndelung acest gen de muzică. M-am întrebat de ce. N-am decât un răspuns provizoriu: ceea ce mă irită când aud manele e că veselia lor are ceva plângăcios şi tristeţea lor are ceva zglobiu. Mi-e greu să asimilez o astfel de „complexitate”…
În plus, manelele sunt o specie de „entertainment”, de exuberanţă colectivă, de spectacol. Or, cântarea lui Grigore Leşe e – o spune el însuşi – cântare „de unul singur”. Ea reproduce un „gest” care nu e destinat publicului. E incantaţie, geamăt, strigăt, rugă, icnet, bocet, suspin. E, cu alte cuvinte, manifestarea unei stări, a unei clipe, a unei „firi”, dincolo de orice cochetărie histrionică. E ceea ce face (făcea?) ţăranul autohton cu singurătatea sa: un apel pe verticală, un semn trimis spre cer. Un fel de a dansa cu vocea, de a organiza inexprimabilul.
Muzica lui Grigore Leşe e dincolo de muzică şi – lucru esenţial – dincolo de stricta determinare etnică. Ea se înscrie în aceeaşi serie de evenimente sonore cu liturghia bizantină, cu psalmodia gregoriană, sau cea a călugărilor tibetani, cu chemarea ritmică a muezinului musulman, sau cu incantaţiile magice ale şamanilor siberieni. Nu e de mirare că, în septembrie anul acesta, în cadrul festivalului „George Enescu”, Grigore Leşe a „concertat” alături de o mică orchestră iraniană, obţinând o omogenitate stilistică ameţitoare, un tip de consonanţă care trimite la structuri de adâncime universale.
Până de curând, nu l-am cunoscut personal pe Grigore Leşe. Acum însă pot să adaug că, alături de înzestrările lui artistice, omul are un dar al prezenţei, o calmă emotivitate, o discreţie, de natură să impună. Un profesionist riguros şi un om întreg.
Sursa: adevarul.ro
