Folosirea verbului „a complecta” este o greșeală de limbă întâlnită mai puțin în rândul generațiilor tinere. Aceasta forma apare mai degrabă în limbajul persoanelor ajunse la senectute, ele utilizând, de asemenea, și varianta “complect”, în locul corectului “complet”. Săptămâna aceasta, am auzit greșeala venind chiar din gura unui membru al Guvernului României.
În limba română, corecte sunt doar formele “complete” și “complet”, celelalte variante fiind doar niște abateri de la normă.
Lingvista Rodica Zafiu consemna într-un articol din 2006 din revista România literară că formele alterate “complect” și “complecta” au circulat multă vreme în limba română de început de secol XX, chiar și în limbajul unor intelectuali (Nicolae Iorga, Nicolae Kretzulescu), scriitori (Alecu Russo) și chiar a unor lingviști (Iorgu Iordan).
Totuși, deși cele două cuvinte începuseră să se impună puternic în limba vorbită și scrisă, generalizarea utilizării lor a reușit să fie stăvilită, ele fiind înlocuite treptat de formele corecte. Tot Rodica Zafiu explică în articolul citat:
În discuțiile despre raportul dintre uz și normă academică se citează adesea cazuri spectaculoase de abateri din trecut care au fost acceptate până la urmă, prin extinderea treptată a folosirii lor; de interdicții oficiale care n-au putut stăvili tendințele uzului. Trebuie totuși să pomenim și succesele înregistrate, nu de puține ori, de normă: forme foarte răspândite, adesea aproape generalizate, au fost eliminate datorită condamnării lor sistematice de către norma oficială.
Un caz de succes aproape total al normei explicite în lupta cu tendințele uzului e reprezentat de formele complet și a completa, care au fost la un moment dat puternic concurate de complect și a complecta. Deși complet provenea din fr. complet și laț. completus (participiul verbului complere), în vorbire s-a manifestat un fenomen de hipercorectitudine, stabilindu-se o analogie cu alte adjective, precum direct, perfect, împrumuturi culte moderne modelate după forme în care participiul latinesc conținea grupul -ct- (directus, perfectus). La un moment dat, variantele analogice complect și a complecta se impuseseră chiar în limbajul scris. O descurajare sistematică – acționând prin vocile autoritare ale unor lingviști, prin instrumente normative și prin școală – a dus la rărirea extremă a apariției lor”.
“În prezent, variantele complect și completă sunt înregistrate în DEX, nu și în DOOM, pentru că nu sunt acceptate de normă; se pare că la generațiile tinere nu se întâlnesc decât foarte rar. În presă apăr mai ales că forme citate ironic și documentar. Jocul dintre tendințele spontane ale limbii și impunerile conștiente are rezultate imprevizibile”, concluziona în 2006 Rodica Zafiu. (avocatnet.ro)
