În biserica ortodoxă, din Joia Mare până la Paşti, toaca ia locul clopotelor care nu se mai trag în biserici. Simbolistica lemnului este legată de lemnul crucii. Bătăile de toacă sunt asemuite în lumea ortodoxă cu bătutul piroanelor în mâinile şi picioarele lui Hristos.

Cel care bate toaca se gândeşte la cele suferite de Hristos pe Crucea de pe Golgotă.

Toaca este construită de cele mai multe ori dintr-o scândură de lemn în care se bate cu două ciocănaşe, la orele fixate pentru rugăciune. Acest instrument a apărut însă din perioada precreştină, iar creştinii l-au folosit cu mult înainte de apariţia clopotelor. 

Toaca este element arhaic în cultul bisericesc, care provine din perioada precreştină. Probabil că a fost folosită şi de păgâni cât şi în anumite manifestări publice. Să ne amintim doar de bătăile şi sunetele de tobe în lumea africană. Toaca a fost preluată apoi de lumea creştină şi a fost stilizată. Se face în principal din lemn de fag. A devenit un mod prin care erau chemaţi călugării să vină la rugăciune în biserică. Clopotele a apărut mult mai târziu.

Toaca poate fi atât fixă cât şi portabilă, aceasta din urmă fiind bătută cu o singură mână. Există însă şi toacă din bronz, care se bate împreună cu clopotele.

În perioada sărbătorilor pascale, de Joia Mare şi până la Paşte, nu se trage clopotul în bisericile ortodoxe, ci se bate numai toaca. Toaca şi clopotul sunt singurele instrumente muzicale acceptate în biserica ortodoxă.

”În bisericile ortodoxe se pune accentul pe rugăciune, trăire lăuntrică şi meditaţie. Apreciem marile opere ale muzicii contemporane care au compus elemente de liturghie. Le ascultăm şi noi, dar în biserica ortodoxă se cântă cu credincioşii. Lăsăm ca vocile lor să formeze instrumentele”, spunea Ioan Selejan, mitropolitul Banatului.