În cea mai recentă scrisoare trimisă băimărenilor, Cătălin Cherecheș trage un semnal de alarmă despre condițiile din penitenciar, dar mai ales despre drama bolnavilor săraci care sunt cel mai adesea tratați cu… răbdare.

Vă redăm mai jos, integral, scrisoarea postată de echipa lui Cătălin Cherecheș pe contul său oficial de Facebook:

„Scrisoarea 23, din 1 iunie 2016

Dragii mei,

sincer vorbind, cea mai mare provocare pentru mine aici, în “stațiunea” Gherla, este să îmi ocup timpul. Scriu, fac sport, mă plimb, vorbesc cu colegii (de fapt sunt un fel de audiențe…), aștept ora 12.00 și ora 18.00 să mănânc, organizez curățenie zilnică în cameră, merg la bibliotecă, sun acasă la o listă scurtă de prieteni. Ce mă flatează e că se opresc băimărenii mei deținuți aici, la mine la ușă, să vorbim. Când merg prin curte mă opresc oamenii, dau mâna cu ei, îmi spun necazurile lor, dar din toată supărarea și sărăcia, mulți găsesc bunătatea, bunul simț să se ofere să mă ajute. Nu au cu ce, dar nici nu vă imaginați cât de mult contează fiecare cuvânt sincer de la un om simplu. Sunt tineri care au ani grei de pușcărie, sunt bătrâni care nu se mai văd ieșiți de aici, sunt tați cu mulți copii acasă pe care nu pot să-i întrețină, devenind ei, copiii, la rândul lor infractori de drept comun. Oameni bolnavi sau oameni sănătoși, cu vise și planuri pentru viața lor de după gratii.

E “filmul” despre vieți distruse, despre oameni îmbolnăviți de un sistem bolnav. Aici, la Gherla, sunt peste 1000 de deținuți din care sunt sigur că cel puțin jumătate s-ar putea reintegra dacă ar avea unde să muncească și unde să locuiască. Sunt oameni ținuți aici într-un sistem care generează costuri de neimaginat pentru Statul Român. Un sistem închistat, orientat spre trecut, fără să se fi adaptat nevoilor de azi ale României. Penitenciarele din țara asta sunt fabrici care transformă oamenii în bolnavi ori în infractori de nerecuperat. Mulți dintre cei care pășesc aici, nu mai cred în oameni și nici în stat. Mai ales cei tineri. Și în toată țara sunt vreo 40.000 de astfel de oameni, 40.000 de familii care paradoxal vor fi afectate și după ce tatăl, soțul, fratele, bunicul, mama, sora ies din această lume paralelă. Ne gândim și la miile de angajați din sistemul penitenciar care, dorind să fie mai umani, săvârșesc încălcări de regulamente bizare. Sunt oameni care văd, știu, dar tac. Uneori din teamă, alteori din blazare sau din dorința de a trece rapid anii până la pensionare.

Un sistem în care intri și nu primești decât o pătură mirosind a motorină, o pernă precum un sac de cartofi și atât. Sunt oameni amărâți care nu au cu ce să se spele în cele două zile de apă caldă pe săptămână, sunt oameni care nu au haine, sunt oameni care își vând tot ce au pentru un pachet de țigări. Oameni cărora nu li se fac analize de sânge, decât niște banale raze la plămâni. Totuși, nu doar tuberculoza e boala care ucide, sunt multe altele. Un exemplu concludent: medicamentele pe care un deținut bolnav, chiar și cu acceptul medicului, nu le poate primi de la familie. Trebuie comandate, cumpărate, plătite aici de către deținut cu cardul său special. Sunt oameni care își întrerup tratamente, sunt oameni care tac și suferă. Paracetamol. Aceasta e pastila magică. Nu au dreptul bolnavii cronici să primească medicamente chiar și cu scrisoare medicală de la medicul curant, specialist cu mult mai multă autoritate profesională decât cei de aici. Cei bolnavi pot doar să cumpere ce le aduc cei care prestează aici servicii medicale. În rest, oamenii bolnavi sunt tratați cu “răbdare”.

Camerele și băile sunt ocazional văruite și niciodată dezinfectate, așa cum periodic ar trebui. Lucrul bun e că cineva duce gunoiul, dar ca să ai un mop, ca să ai o găleată, ca să ai ustensile pentru a face tu curat, ai nevoie de cerere și aprobarea ei. Pentru că așa e regula de la București…. Vrei la sport să joci tenis de masă? Ai nevoie de aprobare pentru paletă și minge. Vrei să îți încălzești apă? Ai nevoie de cerere pentru termoplonjon. Vrei ziare? Ai nevoie de cerere aprobată și multe altele… Mai mult, familiile nu pot aduce în pachete decât lucruri care nu se pot cumpăra de la chioșcul din incinta penitenciarului. Majoritatea fiind oameni simpli, săraci, care nu au bani… Nici măcar mânuși de plastic ca să te protejezi când cureți mizeria nu se acceptă. Nici pixuri ca să scrii, că doar poți cumpăra la magazin o dată pe săptămână. Haine puține, vreo trei tricouri, de parcă cei care au făcut regulamentul sunt dintre cei care se schimbă la Paști și la Crăciun. Paradoxal, pentru un sistem militarizat, chiar și oamenii angajați sunt nemulțumiți și sătui de absurditățile inventate de unii care stau prin ministere și habar nu au ce se întâmplă în realitate.

Dacă Dumnezeu a dat să vin și să cunosc drama acestor oameni, am datoria morală să mă lupt și pentru ei. Eu am curajul să spun ce văd, ce cred. Eu nu cred că asta e România noastră. Asta e doar colonia lor! Deocamdată.

Aștept revederea cu voi. Până atunci, aveți grijă de comunitatea și orașul nostru. Vă mulțumesc și vă iubesc,

Cătălin”

ActualMM