„Pentru Paşte, nenumărate bunătăţi ni s-au adus nouă. Pentru Sfintele Paşti, amăgirea dracilor s-a pierdut, pentru Învierea aceasta luăm în râs moartea, pentru Învierea aceasta trecem cu vederea viaţa aceasta de acum, pentru Învierea aceasta către pofta celor ce vor să fie ne sârguim, pentru Învierea aceasta, deşi suntem înfăşuraţi cu trup, ne vom afla cu nimic mai prejos decât cei fără de trupuri, daca vom voi. Astăzi s-au făcut biruinţele noastre cele strălucite. Astăzi Stăpânul nostru, după ce a pus biruinţa împotriva morţii şi după ce a stricat tirania diavolului, ne-a dăruit prin Înviere calea către mântuire. Deci toţi să ne bucurăm, să săltăm, să ne veselim! Căci, deşi Stăpânul nostru a biruit şi a făcut biruinţa, totuşi veselia şi bucuria sunt şi ale noastre, căci pe toate le-a lucrat pentru mântuirea noastră”, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur.

Sărbătoare fără dată fixă, Paştele este centrul unei serii de datini care, în trecut şi uneori astăzi în mediul rural, dura 50 de zile, de la Lăsatul Secului la Înălţare. Evenimentul religios se suprapune, după părerile cercetătorilor, unor vechi rituri păgâne de primăvară, menite să celebreze înnoirea lumii. Răstignirea lui Iisus poartă amintirea sacrificiilor rituale ale zeului care moare şi reînvie în fiecare an, ritualuri necesare trecerii într-o nouă perioadă de reînnoire a timpului şi a spaţiului.
Răstignirea şi Învierea marchează, de fapt, întemeierea creştinismului. Momentul în care miracolul devine semnul credinţei.
Creştinii practicanţi se pregătesc pentru retrăirea anuală a momentului sacru al Învierii, purificându-se din punct de vedere spiritual prin post, spovedanie şi împărtăşanie.

Sfinţenia iconarilor

Nevoia oamenilor de a vedea realităţile din afara timpului a dat naştere icoanelor. Cele din ciclul Patimilor înfăţişează, cu unele deosebiri între catolicism şi ortodoxie, întâmplările-cheie ale istoriei sfinte: Spălarea picioarelor apostlilor, semnul suprem de umilinţă, perpetuat în ritualurile bisericeşti, şi Cina cea de taină, în timpul căreia Iisus dezvăluie trădarea ce va veni a lui Iuda şi împărătşania discipolilor, rugăciunea din Grădina Ghetsemani, arestarea Domnului, procesul lui Pilat din Pont, biciuirea, încoronarea cu spini, Crucificarea, Coborârea de pe cruce, punerea în mormânt şi Învierea.
„Când a venit seara, s-a aşezat la masă cu cei doisprezece. Şi pe când mâncau El a spus: Adevăr spun vouă, unul dintre voi mă va trăda. Trişti fiecare dintre ei a întrebat: eu voi fi acela, Doamne? Iar el a răspuns: cel care înmoaie pâinea în taler cu mine, acela mă va trăda. Fiul omului va pleca aşa cum îi este scris, dar nenorocit va fi omul care l-a trădat pe fiul omului! Ar fi fost mai bine pentru el să nu se nască! Iuda care îl trădase l-a întrebat: eu sunt acela rabi? Iar El i-a răspuns: Tu ai spus-o”. Aşa scriu în Evangheliile lor Matei, Marcu, Luca şi Ioan.
După Cina cea de Taină, Iisus se duce în Grădina Ghetsemani, la poalele Muntelui Măslinilor. Îşi lasă discipolii la intrare, luânud-i cu el numai pe Petru, Iacob şi Ioan. Prosternându-se, îi mărturiseşte lui Dumnezeu teama sa şi încrederea în El. După Evanghelia lui Luca, un înger ar fi apărut pentru a-l întări. Aceasta este Joia Mare a Săptămânii Patimilor.

Punerea în mormânt

La plecarea din Grădina Ghetsemani, apar soldaţii, iar Iuda îi dă sărutul trădării lui Iisus. Arestat, este dus în faţa lui Caiafa, care îl predă gărzilor. Aceştia îl lovesc şi îşi bat joc de el. Şi tot în acest moment este plasată uneori încoronarea cu spini. Figura lui Iisus purtând coroana de spini poartă numele, în iconografia catolică, de “Ecce Homo”. Urmează Drumul Crucii sau Calvarul şi Răstignirea. Este Vinerea Marea, ziua Prohodului.
Răstignirea era considerată de popoarele mediteraneene antice cea mai ruşinoasă pedeapsă. Acceptând-o, Iisus face cel mai mare sacrificiu. Imaginea ruşinoasă a răstignirii a devenit simbolul major al creştinismului. Ea a ajuns să simbolizeze mai mult decât evenimentul istoric şi religios. În timpurile moderne, artişti ca Paul Gauguin, Pablo Picasso, Chagall şi Barnett Newman au abordat această temă ca simbol al suferinţei universale. Săptămâna se termină cu Învierea Domnului, cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii.
Mormântul lui Hristos din Ierusalim este locul în care se pogoară Lumina Sfântă, în noaptea de Paşte. Patriarhul Ierusalimului intră în cripta bisericii Mormântului Domnului şi aduce de acolo lumina pogorâta din cer, lumina care vesteşte biruinţa lui Hristos asupra morţii.
În noaptea Învierii nimeni nu ar trebui să fie trist. Nimeni nu ar trebui să plângă. Căci toate motivele de întristare apar acum fără însemnătate faţă de biruirea morţii.

Coborârea la iad

În icoanele ortodoxe, pictarea tuturor momentelor Patimilor şi Învierii nu este însă rodul imaginaţiei iconarilor. Ea urmează canoane iconografice, stabilite de-a lungul timpului, pe măsură ce dogma creştină se defineşte, pentu că “ceea ce Scriptura ne spune prin cuvinte, menţionează Sfinţii Părinţi, icoana ne anunţă şi ne face prezent prin culori”. Şi pentru că icoana era învestită cu sacralitate, “iconograful ideal este înainte de toate om al Bisericii, întrucât un ortodox nu poate face nimic în afară de comunitatea harului şi a adevărului”.
Iconarul trebuia să cunoască şi să participe sufleteşte la viaţa sfinţilor. Canonul iconografic arată subiectul, conţinutul icoanei şi modul de reprezentare al acestuia.
“Cuvintele rostite şi vindecările săvârşite de Domnul Hristos culminează, în lucrarea lor de mântuire a neamului omenesc, prin Jertfa Lui curată, ca experiere a smereniei şi a dăruirii depline a Lui către Dumnezeu-Tatăl şi către noi. Iisus Hristos, Cel fără de păcat, Şi-a asumat moartea de bunăvoie pentru ca să ne deschidă şi nouă intrarea în viaţa vesnică, în Împărăţia Sa. Astfel, sensul morţii s-a luminat odată cu Jertfa Mântuitorului şi tristeţea ei s-a transformat în bucuria Învierii, a biruinţei definitive a Lui asupra păcatului şi a diavolului”.
În iconografia ortodoxă, Învierea lui Hristos începe din adâncurile iadului, Mântuitorul aducându-le sufletelor de acolo eliberarea şi vestindu-le viitoarea lor înviere şi cu trupul. Căci „mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat”.
Momentul Învierii Domnului nu este niciodată descris ca atare în Evanghelii, ceea ce face ca iconografia ortodoxă să nu figureze această scenă, din respect faţă de Taină. Sunt pictate în icoane scene din momentul ce precede Învierea, adică Pogorârea în Iad, sau scene care îi urmează: venirea mironosiţelor la mormânt şi vestirea îngerilor, venirea apostolilor Petru şi Ioan la mormânt, arătarea lui Hristos Mariei Magdalena, încredinţarea lui Toma, arătarea lui Hristos ucenicilor lângă lacul Tiberiadei.

Învierea Mântuitorului
La începutul erei creştine, când simbolul şi alegoria predominau în pictura catacombelor, Învierea lui Hristos era sugerată printr-o temă cu caracter prefigurativ: proorocul Iona ieşind din pântecele chitului. În privinţa acestei prefigurări, Hristos Însuşi spune: „că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi”.
Pentru numeroşi teologi, icoana este simblul unei credinţe vii care traversează epocile încărcată de mesajul divin.
Şi astăzi mai mulţi pictori de icoane, laici sau religioşi, urmează cu rigurozitate tradiţia, chiar dacă operele lor sunt mai stilizate, sau mai umanizate datorită filtrării lor prin neoclasicism, aşa cum s-a întâmplat la noi, de exemplu, cu picturile bisericeşti ale lui Grigorescu.
Un loc aparte ocupă în aceste reprezentări ale Patimilor icoanele pe sticlă, în care fantezia iconarului călugăr sau meşter popular introduce elemente ale lumii înconjurătoare, mai ales în peisaj şi în simbolistică.
În cuvinte sau în imagini, jertfa lui Hristos îşi păstrează şi în contemporaneitate sensul şi capacitatea de emoţionare şi de sacralitate, chiar dacă, o seamă întreagă de elemente aleatorii s-au adăugat sărbătorii Paştelui, mai puţin legate de litera istoriei creştine, dar oferind motive la îndemână pentru manifestarea bucuriei Învierii.

Ouăle roşii şi Paştele Fudul

Dintre datinile de Paşte, cea mai răspândită în toată lumea creştină era cea a vopsitului ouălor. Ea era legată de mai multe legende, biblice sau păgâne. Dintre cele biblice două sunt mai cunoscute. După ce a cerut îndurare pentru fiul ei, încercând să ofere sodaţilor un coş cu ouă, Maica Domnului s-a aşezat la picioarele crucii, cu coşul lângă ea, şi a început să plângă. În timpul acesta, sângele Mântuitorului s-a scurs în coş, înroşind ouăle. Cea de-a doua, poartă sensul miracolului. O precupeaţă, care avea pe braţ un coş cu ouă, a aflat că Iisus a înviat. Convinsă de imposibilitatea faptului, ea le-a spus oamenilor: “O mai învia Christos când s-or preface ouăle astea din albe în roşii”. În acel moment, s-a produs minunea şi toate ouăle au devenit roşii. Vopsite iniţial într-o singură culoare, cu vopsele obţinute din plante, ouăle au fost apoi “încondeiate” sau “împistrate”. Motivele decorative variază de la o zonă la alta. Cel mai adesea sunt geometrice, dar apar şi elemente vegetale sau animale.
Subţierea graniţei dintre lumea satului şi cea a oraşului a influenţat şi păstrarea datinilor şi, mai ales, forma lor de manifestare. În 1932, într-o emisiune radio, Alexandru Tzigara-Samurcas, deplângea urâţirea motivelor ce decorau ouăle încondeiate. Prilejul îi era oferit de două expoziţii inaugurate cu prilejul sărbătorilor pascale, una a “Asociaţiei Educaţiei Menajere”, la “Cartea Românească”, cealalta a Şcoalelor de Arte şi Meserii. În timp ce în Franţa şi aiurea ilustrarea ouălor a devenit o îndeletnicire artistică – avem ouă ilustrate de cei mai mari pictori ai secolului lui Ludovic al XIV-lea – la pravoslavnicii ortodocşi ouăle încondeiate au rămas în strânsă legătură cu sărbătorile Învierii”, afirma celebrul etnolog. Şi pentru că Tzigara-Samurcaş vorbea despre artiştii lui Ludovic al XIV-lea, să amintim şi vestitele ouă “Fabergé”, din aur, rafinat decorate, pe care ţarii şi, mai apoi, nobilii ruşi le comandau bijutierilor iniţial tot cu ocazia Paştelui.

Ca toate sărbătorile religioase, Paştele şi-a pierdut, în epoca modernă şi în special n mediul urban o parte din sacralitate, devenind o sărbătoare anuală în care doar câteva datini amintesc de vechile înţelesuri. (cotidianul.ro)